Mai ‘68 sau libertatea în delir

Unde începe obtuzitatea, laşitatea şi ticăloşia care se exprimă plenar azi în tendinţele de cenzurare, prin corectitudine politică, a reţelelor de socializare? Dar terorismul comunist şi nenorocirea totalitară? Din prea puţină libertate, ca în Rusia debutului de secol XX? Sau din excesul ei şi al prosperităţii, ca în America anilor '67 şi în Franţa şi Germania lui ‘68?

Extrema stângă europeană, a cărei cooperare cu terorismul arab avea să provoace în anii '70 şi '80 numeroase victime şi să inspire radicalismul islamist, devenit genocidal la 11 septembrie 2001, s-a văzut decisiv influenţată de mişcarea care a luat amploare la 3 mai 1968. Sub conducerea lui ”Dany cel roşu”, cum fusese poreclit roşcatul student la sociologie, Daniel Cohn Bendit, fiul bilingv, franco-german, al unor imigranţi evrei, studenţii parizieni au ocupat atunci Sorbona, spre a le da o mână de ajutor prietenilor lor de la Nanterres. Colegii revendicaseră acces la dormitoarele fetelor.

Aveau să urmeze ocuparea Sorbonei, ciocnirile, represiunea, apelul la solidaritatea muncitorilor şi-a mapamondului, joncţiunea studenţimii cu sindicatele franceze, trădarea clasei muncitoare şi revenirea lui de Gaulle din vizita la Nicolae Ceauşescu. În fine, realegerea generalului, ca pavăză anticomunistă. În răstimp, spre a se răzbuna pentru Primăvara de la Praga şi varii disidenţe, serviciile secrete comuniste aveau să pună umărul la înteţirea, prin terorism şi violenţe, a focului revoltelor din '68, la extinderea lor, ca şi la infiltrarea şi derutarea durabilă a perplecşilor studenţi revoluţionari.  

Mobilul şi ideile revoltei

Mai toţii erau sastisiţi de un sistem resimţit ca închistat, prăfuit, sclerozat, rigid, convenţional, dogmatic, stupid şi represiv. Cum, în bună parte, era. În sufletele studenţilor zburătăceau, alimentate de hormoni, idei libertare. Erau pline până la refuz de lozinci de genul ”make love not war” şi ”e interzis să interzici”. Detestau ipocrizia generală. Uraun din rărunchi obedienţa, ierarhiile, materialismul debordant al generaţiilor postbelice.

Ca atare, îi cuceriseră şi îi umpluseră de invidie autoemanciparea generaţiei beat şi hippie, de peste ocean, succesul mişcării pentru drepturi civice, estetica protestului american împotriva rasismului şi a unui război din Vietnam, neexplicat, vreodată, suficient de convingător.

În fine, buzunarele unora erau pline de banii părinţilor, nervii multora sufocaţi de fum şi inundaţi de alcool şi droguri, iar capetele tuturor doldora de ideile la modă. Se încordau în lupta contra alienării. Sfârâiau de Jack Kerouac, Allen Ginsberg, de anticapitalism şi luptă de clasă neomarxistă, de Althuser, Sartre, Marcuse, şcoala de la Frankfurt şi Che Guevara.

Nu era, desigur, prima generaţie răsculată într-o societate burgheză care pare să producă, legic, pe lângă succes şi prosperitate şi răzvrătiri eşuând în totalitarism nazist, comunist, sau, mai nou, islamist. Şi nici prima, a cărei revoltă să exercite, într-un interval respectabil, o influenţă decisivă asupra elitelor occidentale. Dar longevitatea ei îmi pare, totuşi, remarcabilă.

Departe de a se fi stins, ea continuă, la 50 de ani de atunci, să beneficieze, graţie modului în care promotorii ei au parvenit şi s-au înfipt în elita politică şi mediatică, de un veritabil delir al prezentărilor unilaterale, eronate şi edulcorante ale fenomenului mai '68.

Degenerarea protestelor izbucnite pe străzile pariziene la 3 mai 1968 a început instantaneu, prin recursul la violenţă. Bătăliile urbane cu poliţia franceză aveau să ducă la premiera incendierii simbolului prosperităţii apusene, în speţă a automobilelor parcate pe străzile pariziene.

Varianta germană a mişcării

Protestele franceze în favoarea unei libertăţi sporite aveau să năşească şi mişcarea pentru nelibertate din Germania occidentală. Or, aceasta debutase promiţător, ca aspiraţie a depanării unei societăţi sugrumate de fățărnicie şi tabuuri şi de clarificare a misterului, parcă de nepătruns, al unui trecut grav pătat. Începută, prin urmare, ca revendicare a liberalizării, deschiderii şi transparentizării unei generaţii a părinţilor, care, după 1945, amuţise vinovat, încercând să-şi treacă sub tăcere complicitatea cu Hitler şi alunecarea în crimă în masă, protestele germane aveau să degenereze şi ele, rapid.

Sub impulsul împuşcării unui lider al studenţilor, asasinat comandat şi organizat de securitatea comunistă estgermană, Stasi, mişcarea antiimperialistă, antiamericană şi anticapitalistă avea să ia amploare. Din ea avea să se desprindă campania teroristă a extremei stângi. Una extrem de traumatizantă, care  a zguduit din temelii şi a însângerat, vremelnic, Republica Federală.

O primă grupare extremistă şi-a zis "Mişcarea 2 iunie”, ziua în care, în 1967, un poliţist aflat în solda Stasi, l-a împuşcat pe studentul Benno Ohnesorg. Vărsarea de sânge avea să radicalizeze spiritele şi să-i mâne spre teroriştii Facţiunea Armata Roşie. O altă ramură a revoltei avea să întemeieze mişcarea ecologistă şi să subîntindă o tot mai vastă orientare spre stânga a societăţii vestgermane, ajunsă la apogeu la finele anilor 90.  

Cauze şi efecte

Explicaţiile furnizate pentru apariţia mişcării 68-iste nu sunt, în genere, satisfăcătoare. Frământările clasei de mijloc apusene, decolonizarea, prosperitatea postbelică şi ameliorarea fără precedent a educaţiei, într-un Apus esenţialmente liber, pluralist şi multicultural, lămuresc doar parţial ceea ce s-a petrecut la vest de Cortina de Fier. Nici comunismul nu explică fără rest Primăvara de la Praga.

Îmi pare că la rădăcina revoltei s-au situat, pe lângă erodarea valorilor tradiţionale, angoasa sciziunii globale în era nucleară şi utopia unei tentative, parţial inconştiente, de a domestici diviziunea est-vest şi a transcende ruptura fie prin marxism, fie printr-o ”a treia cale”, situată între comunism şi capitalism. Or, din pogresismul debordant s-a dedus o progresivă degenerescenţă spirituală şi politică.

Pe acest teren s-a dezvoltat floarea înveninată a relativismului moral, fără de care sunt incomprehensibile şi deceniile de stângism dezlănţuit, cu tot cu greşelile lui politice majore, şi terorismul alimentat de neomarxism, dar şi reacţia populistă sub semnul căreia se află azi lumea liberă.