Măcelul din Hanau şi culisele lui ideologice | Global | DW | 20.02.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Măcelul din Hanau şi culisele lui ideologice

Măcelul din două cafenele germane cu narghilea a început să producă tromba uzualelor reacţii politice. Mai puţine eforturi se alocă decelării realelor cauze ale unor astfel de masacre. Care, deşi nu par, sunt evitabile.

O cafenea cu narghilea din Hanau, devenită miercuri seara scena unui masacru

O cafenea cu narghilea din Hanau, devenită miercuri seara scena unui masacru

Cui au căzut victimă nevinovaţii împuşcaţi în două localuri din Hanau? Poftei de sânge a unui terorist, probabil extremist de dreapta. Sau a unui nebun. Sau a unui extremist nebun. Pe care poliţia l-a găsit mort, alături de defuncta sa mamă, de un video şi de o revendicare extremistă.

În aparenţă, pe victime le-a răpus, ar spune unii, expeditiv, dar inexact, nenorocul, în măsura în care au avut reaua inspiraţie de a fi la locul nepotrivit într-un moment cum nu se poate mai ghinionist.

În realitate, asemenea fapte nu se întâmplă din senin, neanunţate ca o fatalitate, ca un dezastru natural. Sunt prea adesea previzibile şi, ca atare, evitabile. Nu puţine victime ale unor atentate extremiste ar mai fi putut trăi, dacă occidentalii ar fi învăţat mai rapid şi ar aborda mai puţin dogmatic şi legile psihologiei, şi chestiunea urii, şi culisele politice şi ideologice ale fanatismului, şi particularitatea amocurilor şi actualelor vărsări de sânge teroriste.

Care au loc într-o epocă a terorii genocidale globale. Una, în care făptaşii n-au multe alte ambiţii, revendicări, obsesii şi obiective imediate în afară de a răspândi teroarea prin masacrarea unui număr cât mai mare de oameni, a căror identitate e judecată de ei aberant, ca fiind ostilă şi ameninţătoare. Întru limitarea consecinţelor lor nefaste e nevoie de măsuri antiteroriste eficiente şi la firul ierbii, nu doar la nivel global, naţional şi regional. De pildă de paze adecvate ale tuturor zonelor, localurilor şi instituţiilor în care se adună oameni şi pot deveni scena unor astfel de măceluri. E scump? Desigur.

Dar necesar. Cum obligatoriu e să înţelegem că şocul generat de asemenea atrocităţi e firesc, dar nelalocul lui, dacă sugerează că nu ne-am putea aştepta la asemenea sinistre izbucniri periodice ale neomeniei fanatice, ale duşmăniei viscerale, ale urii debordante şi ale intoleranţei radicale.

După masacrul de la Hanau şi prompta difuzare a suspiciunii că făptaşul era tributarul unor convingeri de extremă dreapta, reprezentanţii stângii s-au repezit, evident, să tragă spuza politică pe turta lor. S-au aruncat, deci, să vitupereze nu doar dreapta radicală a spectrului politic, ci şi pe cea conservatoare. Or, conspiraţionismul, ura şi violenţa nu sunt doar apanajul dreptei extremiste. Ci şi al stângii, ori al islamismului.  În fapt, au început să fie produsul unor escaladări şi amplificări mutuale.

Politic, trăim într-o atmosferă saturată de victimologie competitivă, alimentată, până iscă violenţă extremistă, de politici identitare, fie ele islamiste, neonaziste, ori extremiste de stânga, în speţă politic corecte. Plutim într-o ciorbă a urii rasiste, xenofobe şi antisemite şi clasice, şi postmoderne, în care toate extremismele îşi dau mână să-l vitupereze pe Celălalt şi să-i ceară eliminarea, în orice ipostază ar fi el: de majoritar, sau de evreu, creştin, alb, mascul şi heterosexual, când instigatorul şi purtătorul morbului urii e de stânga. Sau, invers, în ipostaza de minoritar rasial, ori sexual, de musulman, de evreu sau de persoană de culoare, când conspiraţionistul urăşte de pe poziţii fasciste.

Înainte de a da în clocot şi a se revărsa opărând societatea, această colosală oală de ciorbă toxică, ale cărei ingrediente sunt condimente naziste, comuniste, islamiste şi politic corecte, se încălzeşte mai întâi încet. Apoi se încinge din ce în ce mai rapid la focul negaţionismului şi al lichidării democraţiei, în numele unor doctrine şi utopii salvaţioniste, care exaltă trecutul şi viitorul, demonizând prezentul. Ori la flacăra diluării şi trădării democraţiei, în numele ei şi al luptei contra urii şi extremismului.

Această luptă, deopotrivă lăudabilă şi necesară, e fatal subminată, când, sub pretextul salvgardării democraţiei, i se desconsideră ori i se invalidează valorile şi mecanismele esenţiale. Când, de pildă, se anulează rezultatul unor alegeri, solicitându-li-se repetarea spre a se împiedica o schimbare apreciată arbitrar drept politic incorectă, şi, ca atare, inconvenabilă. Ori când, întru promovarea toleranţei şi a drepturilor unui grup şi a combaterii urii împotriva lui, se încalcă libertăţi sacrosancte în democraţie, limitându-se dreptul la opinie şi exprimare şi dezbaterea deschisă a conflictelor generate de acel grup. 

E bine să cădem de acord: masacrul comis de un extremist de dreapta la Hanau e vârful unui iceberg. În adâncuri se ascunde nu doar sminteala unui fanatic, ci şi escalada mutuală a extremismelor în societăţi în care se blochează, în numele democraţiei, schimbări reale, operate paşnic, la urne.

Democraţia are neajunsurile ei. Dar a o scurtcircuita spre a o salva e ca şi cum ne-am bucura că operaţiunea a reuşit, când pacientul a murit. Net mai important ar fi să abordăm inteligent inevitabilele reacţii frustrate de respingere a democraţiei veritabile, cu toate părţile ei bune şi rele.

Nu mai puţin recomandabil ar fi să înţelegem mai bine atât nevoile de securitate ale societăţii informaţionale, naţionale şi globale, cât şi imperativul respingerii oricăror tentative colectiviste, aproape invariabil identitare şi ubicuu antisemite, de torpilare a drepturilor şi libertăţilor individuale.