Logica exclusivă a adversităţii

Viaţa publică din ultimii ani ne arată într-o manieră îngroşată cât de adevărat e faptul că politica nu constă în a-ţi alege prietenii, ci în a-ţi desemna adversarii. Faptul că alianţele nu rezistă se explică şi prin aspectul eterogen al acestor asocieri, care pun laolaltă oameni şi grupări unite pe termen scurt doar de adversităţile comune. CDR cu PD, PNL cu PD, PSD cu PNL au fost toate asocieri îndreptate împotriva a ceva sau împotriva cuiva.

Toate aceste alianţe au fost unite prin negaţie. Psihologia care le-a animat a fost vânătoarea. Dacă ne e permisă comparaţia, politica românească este guvernată de spiritul hăitaşilor primitivi şi nu de ce al constructorilor de biserici. Urmarea este că haita se destramă repede din clipa în care vânatul a fost răspus sau a devenit inaccesibil. Este cazul lui Traian Băsescu care, odată ce a obţinut imunitate, a încetat să mai fie vânat, provocând destrămarea alianţei. Anterior, preşedintele însuşi condusese hăitaşii într-o altă expediţie neîncheiată. Singura vânătoare reuşită a fost aceea împotriva lui Ion Iliescu în 1996 şi, paradoxal, este exact ceea ce i-a permis acestuia să revină şi întrucâtva să se reabiliteze. Ucis simbolic, el s-a putut transforma.

Problema actuală a politicii româneşti este că nu se mai ştie bine cine pe cine vânează. De aici se trage deruta şi confuzia generală de pe scena publică. Grupările politice caută o ţintă pe care să o sfâşie, dar, pentru că nu o găsesc, lansează ameninţări vagi în toate direcţiile. Nu e clar dacă PSD îl combate pe Traian Băsescu sau pe Crin Antonescu, nu se ştie pe cine ar dori preşedintele să doboare mai întâi, pe Ponta sau pe Crin Antonescu, iar, la rândul său, liderul PNL are o gravă dilemă tactică. De fapt se pare că singurul care nu mai are de ales e Crin Antonescu, care va fi pur şi simplu nevoit să lupte pe două fronturi.

Blocajul vine din faptul că nimeni nu se poate hotărî să-şi aleagă nu partenerul - este oricum prea târziu -, ci adversarul. Pentru ca alegerile să-şi urmeze cursul, pentru ca festivitatea cinegetică să fie inaugurată, e nevoie în prealabil ca cineva să desemneze vânatul. Se simte din aer, din tonul presei şi al declaraţiilor politice, că se caută ţinta potrivită care să reunească încă o dată hăitaşii.

Dar, aşa cum experienţa ne-a dovedit-o, psihologia vânătorii se potriveşte duratelor foarte mici. Entuziasmul campaniilor politice care îi inspiră pe scriitorii de ocazie, care adună mulţimi în pieţe publice, care induce o mare surescitare colectivă se consumă repede. Inerţia mai ţine apoi o vreme alianţele unite, până în clipa în care convin, la rândul lor, că nu mai au ce face împreună.

Prin comparaţie cu psihologia vânătorii, constructorii de catedrale s-au succedat generaţii la rândul pe acelaşi şantier. Proiectul a ţinut unite comunităţi largi întinse în spaţiu şi timp. Investiţia era prea mare ca să fie abandonată. Dar, la cu totul alte proporţii, până şi bisericile din cartierele Bucureştilor ţin şantiere deschise ani în şir într-o durată care întrece cu mult orice alianţă politică din consiliul local. Alianţe se fac şi se desfac, dar şantierele, aparent abandonate, continuă.

Problema politicii româneşti este de a găsi ceva care să o ţină laolaltă şi să o propulseze şi după ce ”vânatul” a fost ucis. Ne mirăm de ce România nu reuşeşte să construiască o autostradă. Răspunsul e mai simplu decât ne imaginăm: pentru că nu şi-a propus. Scopul alianţelor politice este să elimine ceva, să înlăture pe cineva, iar în cazul cel mai ambiţios să ”purifice” prin reforme. Dar nicio alianţă nu şi-a propus să construiască ceva decât în plan secundar, după ce va fi săvârşit uciderea simbolică promisă. Proiectele sunt doar simple accesorii la un costum de războinic.

Întrebarea este dacă o alianţă pentru este cu adevărat posibilă. Logica însăşi a politicului ne arată că relaţia de adversitate este inevitabilă, că ea este aceea care structurează scena politică. E adevărat, dar se poate nega pentru ceva. E un paradox doar aparent. Politica împlinită ar pretinde ca negaţia să fie subîntinsă de o afirmaţie. „Războiul” să fie justificat de protejarea unui şantier. Politica nu ar sfârşi, deprimant, odată cu „vânătoarea”, ci abia ar începe.