Lockdown pentru un an catastrofal (Partea I)

Ingineria socială e pe drept rău famată de la nazism și comunism încoace. Islamismul nu i-a îmbunătățit imaginea. Iar doctoria socială nu s-a inventat. Dacă ar exista și ar fi eficientă, ar lecui societățile deschise de boala mortală pe care le-a iscat-o ingineria socială fără precedent în lumea liberă, aplicată în 2020 întru combaterea pandemiei prin comunicare și necomunicare, prin mascare, distanțare și repetata izolare de proporții și durată a lockdown-urilor. 

Din ele și nevoia excesivă de securitate, în detrimentul demnității și libertății, s-au abătut asupra societăților deschise rele diverse: lipsa școlii, a familiei, a dragostei, a culturii, a comunității și corolarul lor infect și fatal: copiii, vârstnicii și artiștii, ca mari perdanți ai pandemiei, izolarea, singurătatea, depresia, dezechilibrul psihic, nebunia, explozia conspiraționismelor, fanatismelor și extremismelor. În conjuncție cu vaccinurile și interdicția lockdown-urilor, medicul ar prescrie, ca doctorie, lockdown-ul unui atare an catastrofal.

Nu că la începutul lui nu ne-am fi urat noroc. Și nu că anul n-ar fi adus, pe lângă explozia și devastarea unei întinse zone din Beirut, și fapte realmente bune. De pildă vaccinurile anti-Covid. Ori numeroase păci și acorduri de normalizare israeliano-arabe, precum și un acord comercial Brexit mutual avantajos. Dar per total? Un an cât se poate de catastrofal.

2020, care va rămâne în istorie ca anul 1 al pandemiei de coronavirus și al crizei acute a democrației apusene, ia sfârșit, în parte, cum a început: cu reprimarea unei voci a adevărului, a câta oare, în China comunistă. 

Zhang Zhan, 37, n-a plătit deocamdată, ce-i drept, cu viața, ca Li Wenliang, ucis, aparent, de virusul pandemiei, de care și-a tratat pacienții la Wuhan. Fusese primul medic care avertizase împotriva noii boli, spre supărarea regimului totalitar și a poliției lui politice, investigându-l pe Li, chipurile, pentru ”răspândire de zvonuri”. Jurnalista care a descris realist cum debordau de pacienți spitalele și se goleau, concomitent, străzile metropolei chineze, din care avea să se răspândească molima în lume, s-a văzut, deocamdată, condamnată la patru ani de închisoare, pentru ”învrăjbire” și ”provocare de scandal”. 

Moartea lui Wenliang la început de februarie iscase un val uriaș, global, de simpatie, iar revendicarea libertății cuvântului devenise nu doar în China ”virală”. Prigonirea doamnei Zhang riscă să treacă însă neobservată. Căci galopanta restrângere, de facto, a libertății exprimării și opiniei, precum și degradarea democrațiilor au devenit fenomene globale. Libertatea cuvântului nu mai pare să conteze mult. 

China comunistă față cu lumea liberă

Căci lumea liberă, cu vestul ei minat mai nou, lăuntric, ideologic și axiologic, pare să se fi adaptat și acomodat, așa cocoșată de pandemie cum e, la declinul democrațiilor. Deloc întâmplător, slăbirea lumii libere e simultană cu ascensiunea și întărirea globală a Chinei comuniste. 

Degradarea democrațiilor a inaugurat era uciderii libertății în Hong Kong. O lege zisă a ”securității”, a deschis epoca represiunii în fosta colonie britanică. Totuși, mesmerizate de puterea economică a Chinei, statele occidentale au omis să le sară eficient în ajutor luptătorilor pentru democrație prigoniți în Extremul Orient. Cu presa apuseană absorbită aproape complet de pandemie și de-o derivă progresistă prefăcând mari părți din ea din sursă de știri în tabără militantă, au continuat și înrobirea uigurilor și masiva infiltrare comunistă chineză a lumii bancare, financiare, politice, economice, sociale și culturale americane, și subversiunea vestului. Iar amenințarea statelor vecine Chinei comuniste nu s-a atenuat defel. Dimpotrivă. 

Concomitent, reflectată într-o parte din mass media occidentală, s-au perpetuat și terorismul islamist, în special pe continentul negru, dar și în Franța și Austria, cot la cot cu exterminările de creștini în Africa și oprimarea lor masivă în Iran, Pakistan sau Indonezia. 

Provocările Rusiei și Turciei care și-au dat masca jos 

Nu mai puțin alarmant, în timp ce globul își punea mască și se distanța social ca să combată pandemia, Rusia lui Putin și Turcia islamistă a lui Erdogan, aliate cu tot mai represivul și agresivul Iran și cu China, începeau să-și asume tot mai fățiș imaginea realității sordide a regimurilor lor de la Moscova și Ankara. Considerându-se destul de puternice în confruntarea cu un vest anemiat, spre a se dezbăra de masca democratică afișată decenii la rând de liderii lor macho, belicoși, autoritari, corupți și totalitari, Rusia și Turcia au început să sfideze pe față lumea liberă. 

Tentativa de asasinare cu Noviciok a principalului adversar politic al mafiotului țar rus și ața albă cu care Moscova și-a cusut încercarea de a escamota oribila crimă comisă asupra unui luptător anticorupție, ca și tribunalele și închisorile turcești, gemând de cât de pline sunt cu jurnaliști nevinovați, au documentat persuasiv această deconcertantă tendință de afișare vanitoasă de tiranie sângeroasă. 

Doar sancțiuni mai dure decât cele adoptate de SUA, asumate de o UE care s-ar dispensa și de Nord Stream II și de orice formă de împăciuitorism, precum și o alianță NATO izolând credibil un tot mai gangsteresc regim Erdogan, ar mai putea îndrepta situația. Dar postbelica Germanie, cu ampla ei minoritate turcă, parțial îndrăgostită de omul forte de la Ankara, nu prea agreează vorbitul pe șleau și atitudini ferme, care ar putea părea confrontaționiste.    

Degringolada democrațiilor liberale stimulând reșuta în tiranie pură și dură a celor defecte n-avea cum să ocolească România și Europa, ori să nu afecteze grav și vizibil și Statele Unite. 

Degradarea democrațiilor în 2020. Cazul românesc 

Șocantă și cu efecte pe termen lung sunt lejeritatea și rapiditatea cu care chiar și națiunile obișnuite de veacuri cu democrația s-au arătat de acord, în urma panicii iscate de pandemie și a deciziilor parțial greșite ale unora din liderii lor, să renunțe rapid și durabil la libertăți și drepturi fundamentale și la un mod de viață care asigură de secole prosperitatea vestului.

În România, pe plan intern, restanța majoră s-a perpetuat. Strâmbată de epoca Dragnea, justiția românească neîndreptată a rămas, în ciuda progresului politic realizat prin îndepărtarea de la butoane a PSD. 

Pe plan extern, Bucureștiul a continuat echilibristica între Statele Unite și UE, între trumpismul de tip polon și filogermanismul cu propensiuni de centru-stânga. O firavă lumină s-a ivit la răsărit, odată cu accesul Maiei Sandu la președinția Moldovei. 

Bezna minților a luat însă amploare, contaminată fiind de iraționalul care a atacat lumea prin tradiție rațională a vestului, cu tot cu ”orbirea iscată de vedeniile noii religii atee, propovăduite de fruntașii actualei revoluții culturale neomarxiste”. Fricii raționale de virus i s-a adăugat panica întreținută artificial de unii lideri și o parte din presa europeană și locală, restricțiile și consecințele lor psihice întărind filonul mistic, irațional și obscurantist al societății românești. 

Sondajele au înregistrat o perceptibilă refacere a încrederii în Biserică, după un deceniu de accentuare a mefienței, inexistente, practic, la începutul anilor 90. Ei i se adaugă propensiunea unui număr tot mai mare de români și de europeni spre conspiraționisme, extremisme, antisemitism și anti-vaccinism. 

Acest trend n-avea cum să nu se repercuteze în an electoral asupra vieții politice și a rezultatului alegerilor parlamentare. Guvernarea, proasta gestiune a pandemiei și superbia unora din liderii politici de pe malurile Dâmboviței au uzat și alterat treptat popularitatea guvernului și, în special, a PNL. 

Concomitent, acuzata inadecvare la democrația de partid a lui Dan Barna și, mai ales, exagerările progresiste ale unora din oamenii săi strident antireligioși au redus notabil și zestrea de sufragii a USR. 

Cuplată cu ascensiunea mutual potențatoare a populismelor și extremismelor de dreapta și de stânga într-o Europă obsedată de trumpism, dar oarbă la neajunsuri majore, această erodare a influențat diaspora românească și a răsturnat aproape, în România, datele scrutinului european din 2019. Din cel recent, legislativ, marcat de absenteismul generat de pandemie și de confuzie, a rezultat un parlament cu un puternic grup de opoziție ultranaționalist, o coaliție guvernamentală a perdanților, având în frunte un PNL, suferind grav în sfera credibilității și popularității, precum și un executiv nedisociat de traseiști amplu discreditați, ca Sorin Cîmpeanu.

Ce hram poartă degringolada democrațiilor lumii libere? Ce cauze profunde are? Cum s-a manifestat ea în lumea europeană și anglo-saxonă? Detalii în următoarele părți ale acestei retrospective a anului 2020.