Lockdown pentru un an catastrofal (Partea a II-a) | Global | DW | 30.12.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Lockdown pentru un an catastrofal (Partea a II-a)

Ce hram poartă degringolada democrațiilor lumii libere? Ce cauze profunde are? Cum s-a manifestat ea în lumea europeană și anglo-saxonă? 

2020 a fost anul intensificării fără precedent atât a divergențelor transatlantice cât și a învrăjbirii interne, americane. Rezultatul alegerilor americane continuă să fie contestat de președintele în exercițiu și de zeci de milioane de americani de dreapta, care nu acuză doar clamata fraudă electorală, ci se tem și de o derivă socialistă a Statelor Unite. 

De unde această angoasă? Cât e de justificată? Merită recapitulate, spre a lămuri aspecte decisive, opiniile articulate de Amos Oz într-un interviu acordat Madgdei Grădinaru în 2016, sub impactul plebiscitului câștigat de tabăra dorind Brexitul și al victoriei lui Donald Trump în alegerile americane. 

Scriitorul israelian afirma atunci că, "fără ca asta să le fi fost intenţia, Hitler şi Stalin au făcut lumii un cadou paradoxal: au creat un şoc atât de puternic, încât pentru mai mult de jumătate de secol mulţi oameni au fost ruşinaţi să fie numiţi rasişti sau să îşi manifeste deschis şovinismul”. Potrivit lui Oz, termenul de valabilitate al cadoului ar fi ”trecut şi vechi instincte reprimate” ar fi revenit ”în scena pe care lupta se dă nu între civilizaţiile lui Huntington, ci între fanatici şi toţi ceilalţi”. Oz mai deplângea ”absenţa liderilor politici cu viziune”, ca ”parte din tabloul unei crize a democraţiilor contemporane”. 

Amos Oz și istoria Europei

E uimitor cât de ușor se poate înșela un gânditor înțelept ca regretatul Oz. Hitler și Stalin n-au făcut lumii niciun cadou, fie el și ”paradoxal”. Dimpotrivă, nenorocirea pe care au provocat-o globului și civilizației, fiecare în felul său și amândoi împreună, se prelungește prin urmările și reacțiile preponderent negative provocate de ea. Lecția Holocaustului s-a învățat, altfel spus, prost. Șocul hecatombelor de morți ai celui de-al Doilea Război Mondial nu s-a împărțit tuturor, în mod egal și benefic. Crimele naziste au afectat și traumatizat în special vestul. Cele comuniste, preponderent estul. Niciuna din părți nu s-a imunizat față cu virusul totalitar.

Apusul și-a descoperit treptat, după război, carențe și deficiențe majore, de care se iluzionase a fi fost izbăvit prin iluminism. Nazismul, ivit în vest, i-a reconfirmat Occidentului propriul potențial antisemit și liberticid, devoalat inițial de afacerea Dreyfuss, iar Shoa i-a scos la iveală tectonica ruptură internă, o falie generând moartea civilizației. De la un moment dat și până la finele secolului XX, conștiința pericolului totalitar a modelat, alături de Războiul Rece, viața politică a lumii libere. Dar, după 1990, amenințarea comunistă, rămasă rană vie și angoasantă în est, a părut în vest să se fi evaporat odată cu prăbușirea imperiului sovietic. 

A luat deci amploare, în interiorul elitei apusene, iluzia, potrivit căreia replica adecvată la pericolul extremei drepte n-ar fi democrația, ci un progresism descătușat. Cu mentalitatea sa occidentală, scriitorul israelian n-a realizat profunzimea clivajului est-vest în materie de memorie, ori faptul că șocul hitlerist, determinant într-un vest care, ca Sartre, sau ca adulatorii lui Nicolae Ceaușescu, s-au aranjat cu varii forme de stalinism, nu s-a reverberat la fel și durabil și în răsărit. În timp ce în vest o parte din elite a extras din trauma fascistă o morală socialistă și neomarxistă, deconstructivist-relativistă și apoi globalistă, în est, reacția la infecția stalinistă a întărit și exacerbat etosul național și religios, cu tot cu fanatismele lui.    

Secesiunea britanică și antecedentele ideologice ale scindării europene

Orientarea tot mai pronunțată spre stânga a democrațiilor apusene a debutat în anii 60, s-a accelerat după 1968 și a prins definitiv contur în anii 90. Mai nou, se pregătește să cucerească Apusul, de vreme ce, potrivit fostei ambasadoare americane la ONU, Nikki Haley, ”2020 a fost anul în care socialismul a devenit mainstream. Periculoasa ideologie care a eșuat peste tot unde a fost încercată și a ruinat nenumărate vieți e pe cale să devină politica de avarie a Partidului Democrat american...amenințând viitorul oricărui american”. 

Avertismentul ei e la fel de valabil pentru europeni. Poate chiar în mai mare măsură decât pentru americani. Fiindcă UE, care, grevată de birocrație, a pierdut cursa pentru rapiditatea vaccinării anti-Covid în favoarea Regatului Unit, a SUA și a israelienilor, își va începe de la 1 ianuarie existența fără britanici. 

Comunitatea pierde ”din vina Angelei Merkel și spre paguba Germaniei”, nu doar un contribuabil net ”care vărsa anual miliarde de euro în visteria Uniunii, cu șase mai mult decât primea”, după cum reliefează, în publicația Cicero, un politolog german. Potrivit lui Wolfgang Bok, care subliniază că Germania va fi silită să suplinească parte din fondurile care vor lipsi după divorțul de Regatul Unit, Brexitul n-ar fi avut, poate, loc dacă Berlinul n-ar fi frânat reformele inițiate de Londra sub David Cameron și dacă britanicii nu s-ar fi temut rău de un val migraționist, precum cel abătut în 2015 asupra Republicii Federale.    

Redevenind insulă, spre a-și controla propria justiție și legislație, bastionul britanic al capitalismului lasă Comunitatea fără un pilon informațional și militar de bază și îi slăbește și aderența la economia de piață. Se anemiază, simultan, capacitatea reformării unui sistem european sclerozat, din ce în ce mai socialist și mai dezechilibrat, în care statele din sud și poate și lumea a treia riscă să se transforme în veșnici pensionari ai UE, trăind din căința pentru era colonială, remușcări capitaliste și veniturile agonisite de puținii ”frugali” din nord.

Publicistul german Johannes Eisleben subsuma premisa culturală a acestui trend marxismului ”occidental”, cu cele ”două variante ale sale”, cea iluminist-idealistă (a școlii de la Frankfurt, reprezentată de Horkheimer, Adorno și John Rawls) și cea heideggerian-deconstructivistă, (școala unor Foucault, Derrida, Lyotard, Rorty, Paul Man și Judith Butler). 

Ambele delegitimează societatea liberală și capitalismul și ”demontează stima de sine occidentală” generate de realizările civilizației, substituindu-i o narațiune a împilării și exploatării interne și coloniale. Ideologii ambelor variante, scrie Eisleben, au intrat în anii 80 într-o ”simbioză cu liberalismul global”, preluând o parte din ideile lui.  

Progresul acestor idei și intoleranța lor au agravat și prelungit crizele care zguduie lumea liberă de la începutul mileniului, amplificate prin acumulări gigantice de datorii, imigrație prea puțin controlată, demersuri colectiviste, bătălii (perdante pentru toate taberele angrenate în ele) cu valorile suveraniste, conservatoare, tradiționale, naționale și religioase. Și ne vor costa și în viitor. 

Fapte bune și mai puțin bune în Germania, Franța și UE 

Cum au costat în trecut, când inadecvarea elitelor politice și culturale la crize și, în genere, la realități care nu se conformează dictatelor ideologice, inclusiv progresiste, au sfârșit prin a scinda Europa, împărțind continentul între Germania și Franța pe de o parte, Marea Britanie și țările central și est-europene în frunte cu Polonia și Ungaria, pe de alta. În acest proces, exagerările fiecărei tabere e utilizată de cealaltă spre a-și justifica propriile nefăcute. 

Ceea ce nu înseamnă că președintele Franței, cancelarul Austriei și executivul Merkel n-ar avea și fapte bune la activ. Primii doi și-au intensificat notabil lupta împotriva terorismului islamist. 

Iar Germania s-a descurcat net mai bine, în prima fază a pandemiei, decât alte state europene. La cârma Consiliului European, Angela Merkel a contribuit cu pragmatismul ei decisiv la rezolvarea  provizorie, către finele anului, a litigiilor principiale dintre taberele europene. Semnarea acordului comercial post/Brexit cu Londra de către șefa Comisiei Europene, Ursula von der Leyen şi preşedintele Consiliului European, Charles Michel, i se datorează Angelei Merkel. 

La fel și îngroparea vremelnică a securii războiului cu Budapesta și Varșovia. Dar contrele mutuale nu vor avea cum să nu reizbucnească în lunile și anii care vin, așa cum în Germania și Franța nu vor întârzia să se acutizeze conflictele privind democrația. Unul dintre ele a înfierbântat rău Germania, în februarie. 

Spre a se delimita de dreapta populistă, Merkel, aflată atunci în Africa de Sud, a cerut și obținut ex cathedra, cu un soi de declarație-bulă papală, anularea unui scrutin  democratic, ce-l propulsase în funcția de premier al Turingiei cu voturile CDU și ale AFD, pe liberalul Thomas Kemmerich. Ordinul ei, implicând pretenția infailibilității, avea să-l forțeze să-și dea demisia. 

Or, AFD, o creație involuntară și regretabilă a orientării spre alianțe cu o stângă tot mai dură a guvernelor Merkel, s-a dovedit un fenomen politic durabil, în Germania. Doar politici ferm conservatoare și economic liberale ale creștin-democraților ar fi putut împiedica apariția lui. Și doar colaborarea cu aripa lui moderată, dacă se va impune în partid, pare să poată lua pe viitor vântul din pupa extremei drepte. 

Dar anul pandemiei a sporit nebunia pretutindeni, îngustând rău un culoar politic de centru oricum prea strâmt. Inaugurat de un psihotic, care s-a sinucis în februarie după ce-și omorâse mama și împușcase zece oameni din familii de migranți, 2020 s-a dovedit, potrivit ziarului Tagesspiegel, anul extremiștilor și al ”radicalizărilor, inflamate de criza corona”. În plus, statul islamic ”își edifică structuri în Europa”, iar extrema neomarxistă imită terorismul de stânga al Facțiunii Armata Roșie. Conform serviciilor secrete germane, a luat amploare pericolul terorismului comis de lupi singuratici, în special de extremă dreapta și islamiști, dar majoritatea celor circa 300 de delicte penale cu substrat politic comise în contextul pandemiei în Germania între martie și noiembrie 2020 se atribuie extremei stângi. 

La rândul ei, Franța, măcinată serios, ca și Italia și Spania, de pandemie, precum și, într-un mod mai grav decât restul Europei, de terorism islamist, avea să se vadă zguduită până în temelii nu doar de atentate barbare, la Nisa și aiurea, ci și de decizia lui Emmanuel Macron de a întări lupta antiteroristă a poliției prin norme noi, nedemocratice. Între ele a inflamat în mod special proiectul interdicției filmării și publicării abuzurilor jandarmeriei.    

Spectrul cenzurii

În statele vest-europene au continuat totodată, ca și peste ocean, eforturile forțelor politice de stânga și ale giganților tehnologici, de a impune newspeak-ul politic corect și îngustarea notabilă a plajei opiniilor considerate acceptabile și necenzurabile. 

Vizate sunt informațiile inoportune politic, precum erorile guvernamentale comise în pandemie ori nefăcutele fiului candidatului preferat la președinția SUA. Iar criticile la adresa socialismului de caviar, a conformismului unei prese pe de o parte militante, pe de alta docile puterii, a cenzurii operate direct sau indirect de rețele de socializare și televiziuni, a rasismului inerent unor politici identitare, doar aparent antirasiste, sunt tot mai frecvent suprimat și cotate ca ”lipsă de solidaritate”.  

Întrucât reprezintă o presupusă ”trădare a progresului” și frizează, ca în epoca de tristă faimă a totalitarismului comunist, ”ratarea istoriei” și ”violarea legilor ei”, par a se ”justifica” cenzurarea, marginalizarea și izolarea lor și amuțirea vocilor tot mai răzlețe care mai au curajul să exprime atari critici, sfidând postmoderna ”cultură a anulării” disidențelor. 

Or, fără judecată critică și libertate de exprimare și de opinie, fără  instituții credibile, încredere în elite și partide, ori în alegeri corecte, cu rezultate necontroversate, precum cele de peste ocean, democrația moare. ”Vechile instincte reprimate” n-au revenit”, deci, ”în scena pe care lupta se dă între fanatici şi toţi ceilalţi”, cum afirma Oz. N-au părăsit-o vreodată. 

Vă mai recomandăm