Libertatea presei în 2016

Poate că vom reuși să obținem și ceva bun din tot răul care s-a abătut anul trecut asupra Europei. Poate vom reuși să eliberăm presa din chingile ideologice care o țin captivă și îi frâneaza mereu elanul de a spune ceva direct și adevărat. Anul trecut după atentatul asupra publicației Charlie Hebdo, s-a ridicat un cor enorm de politicieni dublat de presa de mare audiență care avertiza opinia publică că nu ar fi bine să facă niciun amalgam, cu alte cuvinte că ar fi preferabil să se păzească a rosti ceva despre islamismul atacatorilor. Ei ar trebui numiți teroriști pur și simpu, cuvântul islam fiind epurat cu grijă din toate enunțurile. Iar cine a îndrăznit totuși a fost denunțat rapid ca islamofob și supus unui embargou mai mult sau mai puțin evident. La noi, unde dezbaterile iau, firește, o înfățișare mai modestă, obiectivul gardienilor gândirii frumoasea a ajuns să fie Traian Băsescu, singurul politician care a îndrăznit să iasă din rând. Dar el nu avea mare lucru de pierdut.

A vorbi de rădăcinile islamice ale terorismului se învecinează cu delictul și toata lumea ”de bună condiție politică” se păzește ca de foc să nu facă afirmații dezavantajoase despre originea violenței. Arătam că până și președintele României, Klaus Iohannis, plasat prin natura situației la periferia marilor dezbateri și înfruntări, a simțit nevoia să adopte uniforma discursului ”civilizat”, evitând cu totdinadinsul cuvântul islam, dar avertizând în schimb asupra pericolului xenofobiei, ca și cum de acolo ar fi venit pericolul.

Așadar stilistica delicateții prevenitoare tinde să devină o veritabilă dogmă, una a cărei nesocotire se plătește. E suficient să analizăm declarațiile politicienilor germani ca să vedem, cât de puternică este teama de a nu greși și de a nu se face vinovați de ”rasism” sau ”islamofobie”. După huliganismele din noaptea de Anul Nou, ministrul Familiei, Manuela Schwesig, a declarat că ”făptaşii trebuie identificaţi şi traşi la răspundere rapid, indiferent de originea şi religia lor”. Iar alții vorbiseră de bărbați cu aparența unor nord-africani sau arabi din Orientul Mijlociu. Dar niciunul nu a îndrăznit să spună ceva firesc și limpede ca de exemplu: ”după toate mărturiile, bănuim că făptașii sunt refugiați musulmani sosiți recent în Germania, dar vă vom spune mai multe lucruri după cercetări amănunțite”.

S-a creat încetul cu încetul un dublu limbaj de care occidentalii nu știu încă mare lucru decât la nivelul culturii savante, dar despre care noi esticii știm foarte mult. Dublul limbaj devenise a doua noastră natură. Literatura bună devenise ghicitoare și calambur, dacă nu era pură reverie și delir verbal. Limbajul de zi cu zi conținea și el în sânul său un întreg jargon menit să disimuleze referirile la politică. Tocmai de aceea rezistența la aceste imperative ale noii etici lingvistice sunt mai mari aici în Est, pentru că noi am experimentat pe pielea noastră efectele toxice ale acestor disimulări sistematice. Estul se mefiază de noile dogme nu pentru că este înapoiat, ci pentru că are o mai profundă și mai îndelungată experiență a răului, pentru că știe ce urme adânci poate lăsa mistificarea în conțiințele oamenilor. E poate singurul nostru avantaj, acela de a putea depune mărturie și de a trage semnale de alarmă și ar fi păcat să renunțăm la el din timiditate sau complex de inferioritate. Minciuna devenită sistem, oricât de mică și bine intenționată ar fi ea la originile ei, devine toxică și provoacă tare pe termen lung. E cu atât mai regretabil să vedem estici ”reeducați” care predică de la noile amvoane ale laicității imperative dogmele delicateții prevenitoare, lansând amenințări voalate celor care mai îndrăznesc că rostească cuvintele firești.

Ne aflăm cu siguranță în miezul unui război ideologic, unul discret, neauzit, care dublează războiul zgomotos de suprafață. Dar să nu uităm că sarcina originară a presei nu este să-i aducă pe ”rebeli” la ascultare, ci aceea de a informa corect și de a prilejui o reflecție liberă și neintimidată.