Liberalism și fascism românesc | România | DW | 08.12.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Liberalism și fascism românesc

Pericolul actual care planează asupra liberalismului ca și a societății românești în ansamblul ei? Fascismul, fie el de dreapta, sau de stânga. Cel de dreapta ar fi o recidivă. Una mortală, mai degrabă decât ridicolă.

Nu, Marx, citat cu drag de un editorialist în derivă de stânga al Dilemei Vechi în iunie 2019, n-a spus ”o vorbă deșteaptă”, când a scris în ”18 Brumar al lui Ludovic Bonaparte” că istoria ”se repetă, dar mai întîi vine în chip de tragedie, a doua oară în chip de farsă”.  

Când se repetă, e adesea și tragic, și cumplit. Libertatea e sugrumată și mai mult, iar genocidul ia proporții chiar mai mari. Datoria noastră, în principiu, e să învățăm din ea ca să n-o repetăm. 

Demisia lui Ludovic Orban nu rezolvă ce e de rezolvat în PNL. Scriam, înainte de alegeri, că ”PNL s-a compromis, defilând cu Predoiu la ministerul cheie (al justiției, care trebuia urgent refăcută după distrugerea ei sub regimul Dragnea). Iar deținătorul portofoliului nu s-a distins cu mai nimic de predecesorii săi pesediști. Concomitent, Iordache-altă-întrebare a primit o sinecură pe viață și prin nefăcuta aceluiași PNL, plin de traseiști”. 

Semnificația unei demisii de onoare

Parte din vina pentru această imagine deplorabilă a partidului Brătienilor apasă, neîndoielnic, pe umerii șefului din ultimii ani al PNL, Ludovic Orban. La 6 decembrie, electoratul i-a pedepsit lipsa de apetență pentru a învăța din istoria PSD și repulsia iscată românilor de traseism. Sancțiunea, care a implicat elevarea în forul legislativ a unui vomitiv partid extremist, s-a dovedit mai aspră și mai riscantă pentru democrație decât ar fi trebuit. 

Dar, în toxica atmosferă politică actuală, demisia lui Orban e ca deschiderea unei ferestre într-o cameră izbită de o gură de aer curat, după ce postcomunismul a inundat-o, irespirabil, cu gaze toxice, cu inepție, corupție și sminteală extremistă, forțând oamenii din ea să-și ia lumea în cap. Căci oare când s-au mai pomenit demisii de onoare în România contemporană? Regimurile iliescist și postiliesciste au ferit cu grijă țara de orice urmă de lustrație. Politicienii ei sunt țintuiți în cuie de fotoliile lor de dregători, singura lor mișcare, în afară de a da mult și des din gură cu ură, fiind migratul, ori de câte ori salvarea propriului scaun o cere, de la un partid la altul, până când sunt scoși cu picioarele în față din încăperea națională pe care au otrăvit-o cu prezența lor malodorantă și răufăcătoare. 

Orban a făcut o sumă de greșeli înainte de a arunca prosopul ca premier, fără, totuși, să se retragă și de la șefia PNL. Dar n-a fost el, cum just observa jurnalista Melania Cincea, ”un premier de sacrificiu, care și-a dus onorabil mandatul într-un context foarte dificil”? 

Tot Melania Cincea remarcă, nu mai puțin corect, că e de apreciat și ”atitudinea sa de după controversata inculpare într-un dosar al DNA, cu foarte puţin timp, ce coincidenţă!..., înainte de alegerile locale din 2016, când își anunțase intrarea în cursa electorală pentru Primăria Capitalei: de la punerea sub acuzare până la achitarea definitivă, nu a atacat niciodată Justiţia, nu s-a lamentat, pozând în victimă politică, şi nici nu a făcut caz când a fost achitat”.

Nu pot decât să subscriu. Jos pălăria în fața unor astfel de oameni politici, în stare să învețe să-și asume erorile și să-și corecteze poziția. Barna nu are circumstanțele atenuante ale fostului premier. Dar stă lipit de scaun, deși a pierdut șapte procente din zestrea USR-PLUS de la alegerile europarlamentare din mai 2019. Și e poate bine că Orban n-a plecat și de la șefia PNL. Pentru că în partidul său doldora de traseiști nu e clar cine l-ar putea suplini onorabil. 

Deriva radicală de dreapta

Or, mai mult decât oricând, România are nevoie de un partid de dreapta onorabil. Mai mult decât oricând, pentru că accesul unui partid ultranaționalist în parlament e un semnal serios de alarmă, reclamând regruparea urgentă a conservatorilor autentici, demascați tot mai stăruitor din stânga spectrului politic. Acum au devenit și ținta ideologului legionaroid al aiuritoarei formațiuni în ascensiune, un filosof publicat decenii la rând de Nicolae Manolescu în România Literară. Acest ins, care se crede profet și guru musai de urmat, nu se ferește mai nou să intoneze la adresa lor, fie și codat, o arie antisemită.  

Actualizată ”masoretic”, melodia ei s-a amestecat cu acel cântec al sirenelor extremiste din toate timpurile, chemând la ”unirea intelectualilor de dreapta” ortodocși în jurul flamurei neofasciste pentru care au optat, parțial inconștient, o jumătate de milion de români. 

Atari manele cu evreii plasați în rol de ”masoreți” i-ar putea sminti pe mulți în timpurile acestea tot mai grele, în care extrema stângă e pe tot terenul mediatic și politic, ceea ce stimulează extrema dreaptă să-și ițească, vai, la rândul ei, chipul propriu, nu mai puțin hâd. 

”Va fi din ce în ce mai greu să fii creștin ortodox român. Parcă nu era de ajuns asediul ateilor furioși deveniți partid politic împotriva credinței și Bisericii, acum vine provocarea ortodoxiștilor tricolori deveniți și ei partid politic”, regreta mai nou, pe Twitter, redactorul șef al Dilemei, Sever Voinescu. Oarece dreptate îmi pare că are. 

Pericol major

Pentru că acești ortodoxiști a(i)uriți nu par să fi învățat nimic din istorie și din nefericitul trecut al creștinilor ortodocși atrași în capcana urii, între cele două războaie mondiale, ură care s-a vărsat în crima în masă antonesciano-legionaro-hitleristă. Nu par să realizeze câtuși de puțin că întinează și pângăresc imaginea bisericii pe care pretind c-o iubesc, dar o compromit. Dar asta e una. Alta e că formațiunea lor politică și ideologia lor neolegionară reprezintă un pericol de moarte la adresa întregii societăți. 

Și, nu în ultimul rând, e o amenințare mortală la adresa dreptei românești. Care numai de astfel de reșute unificate și la unison în rinocerizarea interbelică nu are nevoie, tocmai acum, când democrația e sub generalizat și virulent atac și dinspre extrema stângă. Dar va cădea oare dreapta democratică românească în capcană, știut fiind că, spre a-l parafraza pe masoretul Einstein, ”infinite sunt prostia și universul”, despre cea din urmă nefiind el sigur?      

Istoria, ne avertizează cuvintele ebraice ale Bibliei, potrivit textului masoretic al căreia ”nu e nimic nou sub soare”, se cam repetă. Nu se poate exclude, prin urmare, nimic. Fie ca bunul D-zeu să se grăbească să-i dea totuși încă de pe-acum românului mintea de pe urmă. 

Fie să le dea țării partide de dreapta nesmintite, rămase ferm pe terenul valorilor europene, ale democrației liberale, de tip apusean. Fie să ajungă onest, iar nu mimat conservatoare, slujind nu unui mamon colectivist, ci implacabile în rezistența la cântecele de sirenă fasciste și hotărâte să combată orice atac frontal sau insidios asupra libertății românilor, de oriunde ar fi lansat. 

Vă mai recomandăm