Legea nedreaptă şi alfabetul resemnării | România | DW | 11.07.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Legea nedreaptă şi alfabetul resemnării

Alfabetul libertăţii se învaţă mai greu chiar decât gramatica impenetrabilă a limbii doamnei Dăncilă. Elita culturală s-a manifestat amuzată sau îngrijorată de particularităţile celei din urmă. Dar e în culpă ea însăşi.

O parte a formatorilor de opinie români şi-a reliefat, salutar, îngrijorarea iscată de ascensiunea la cârma ţării a unor persoane afectate de analfabetism funcţional. 

Curios e, totuşi, că net mai puţin alarmă a provocat evidenţa asimilării proaste a abecedarului libertăţii, în ciuda răstimpului generos, de aproape treizeci de ani, scurs de la prăbuşirea ceauşismului şi de mai bine de un deceniu încheiat de la aderarea României la structurile euroatlantice.

Dacă elitele ar fi deprins şi şi-ar fi asumat ele însele acest abecedar ceva mai bine, ce salvator pentru neamul românesc ar fi fost!

Experţii l-ar fi putut orienta în chip adecvat nu doar pe Klaus Iohannis, ci şi pe români, în chestiunea, ce-i drept complexă, a lanţului controversatelor decizii care au dus la fatala revocare a Laurei Codruţa Kövesi din funcţia de şefă a DNA. Justiţiei i s-ar fi dat un par de care să se-agaţe ca să scape de înec. Constituţiei şi democraţiei, la fel. 

Dar reacţiile critice ale unei mari părţi a acestei elite la hotărârea preşedintelui au stăruit asupra unei chestiuni formale, jelind, pe drept, e-adevărat, trimiterea unei purtătoare de cuvânt să anunţe, în locul preşedintelui, retras laş, demiterea eminentului magistrat. Astfel i s-au dat papucii, nedemn, unei luptătoare curajoase până la capăt, unanim elogiate de cei mai respectaţi experţi interni şi externi pentru prestaţia ei, în mare ireproşabilă, la şefia instituţiei menite să combată marea corupţie, corupţia cea mai ucigaşă, cea săvârşită la nivelul demnitarilor români.

Acestor lamentări pro forma li s-au adăugat comentarii, conform cărora şeful statului n-ar fi avut, în fond, încotro. Că n-ar fi avut loc de întors. Că ar fi fost obligat să respecte decizia CCR. Că ar fi primit şi din străinătate semnale de această natură. Că, pe scurt, ar fi fost nevoit juridic, politic, sau constituţional s-o trimită pe Laura Codruţa Kövesi la plimbare.

Asemenea aprecieri mi se par, sincer, nu doar discutabile. Ci, parţial, de-a dreptul aiuritoare şi cu atât mai regretabile, cu cât par să ignore substanţa celor petrecute, complicând serios exercitarea, de către popor, a suveranităţii sale, prin înţelegerea şi interpretarea corectă a unor concepte şi domenii cheie ca justiţia, legea, democraţia şi statul de drept. Toate, afectate grav de hotărârea, în esenţă, inacceptabilă a CCR.

Inacceptabilă, mai întâi pentru că s-a dovedit nu doar politică. Ci şi funciar nedreaptă. A recunoscut toate acestea implicit şi explicit fostul şef al CCR. Deşi a apreciat şi el, legalist, că preşedintele n-ar fi avut de ales, Augustin Zegrean a evidenţiat că şefa DNA ”şi-a făcut cu prisosinţă datoria” şi ar fi meritat ”să-şi ducă mandatul la capăt".

Or, cum poate fi o nedreptate justa măsură a unui stat de drept?

Inadmisibilă, apoi, e pentru că l-a prefăcut pe şeful statului într-o anexă a ministrului justiţiei, care, propulsat în funcţie politic,  s-a văzut, prin CCR, îndrituit să politizeze intolerabil, pentru o democraţie liberală veritabilă, actul de justiţie, devenind semizeul magistraţilor, care şi-au pierdut independenţa. 
În consecinţă, pe români nu-i mai conduce preşedintele. Ci de nimeni alesul ministru al justiţiei. Inutil de subliniat în ce hal afectează toate acestea nu doar separaţia puterilor, ci şi democraţia, pe care, în ultimă analiză, o distrug.

Căci ele delegitimează votul românilor, care l-au ales direct pe şeful statului în condiţiile altui sistem politic, unul semiprezidenţial, decât cel creat ilegal, de Curte, fără consultarea prin referendum, a poporului. Care e suveran.

Or, ce ilegalitate, ce crimă, dacă nu este una în masă, poate depăşi în gravitate anularea votului cetăţenilor şi călcarea în picioare a voinţei, clar exprimate, a unei naţiuni suverane? Şi ce lege e oare aceea care îi obligă pe români şi pe şeful statului lor să accepte, concomitent, nedreptatea, dispreţul faţă de români şi faţă de votul lor, demolarea şi reconstrucţia strâmbă a instituţiei prezidenţiale, anihilarea democraţiei, lichidarea justiţiei independente şi aneantizarea statului de drept?

Poate fi etic admisibilă validarea şi transpunerea, în răspăr cu principiul potrivit căruia o lege nedreaptă nu e lege, căci ”lex injusta non est lex”, după cum ştim de la Augustin şi Toma d'Aquino încoace, a unei decizii constituţionale în fondul ei anticonstituţionale? A unei hotărâri cu implicaţii imorale, politic şi juridic inacceptabile, ori monstruoase?  

Mi se pare evident că nu. Cum mi se pare vădit că nici preşedintele, nici românii nu puteau şi nu pot fi siliţi să tolereze impunerea voinţei unui lider infractor, care, întâmplător sau nu, controlează majoritatea parlamentară şi consecutiva trecere, de facto, în fruntea statului, a unui ministru de nimeni ales.

Dar preşedintele, în loc să facă o sumă de lucruri recomandabile, între care să demareze un referendum şi să numească un nou judecător la CCR, spre a pune capăt funcţionării ilegale a acestui for, s-a supus. Spre a-şi evita suspendarea, a comis nedreptatea, ascunzându-se îndărătul unui paravan legalist, al pretextului respectării Constituţiei şi statului de drept. Iar elitele nu găsesc de cuviinţă decât să-i deplângă neghiobia politică şi să critice modul nefast în care şeful statului şi-a produs nefăcuta, nu şi fondul ei, strigător la cer?

Ruşine lor. Şi occidentalilor care n-au nici timp, nici chef să analizeze cu atenţie, într-o Europă condusă de stânga, dar tot mai de dreapta, erdoganizarea, de către un partid doar nominal social-democrat, a unei Românii totuşi marginale, faţă de Polonia şi Ungaria. Or,  dacă vestul îşi trădează calitatea de far al libertăţii, iar preşedintele american se împrieteneşte cu Vladimir Putin, oare cine să le preia misiunea de a face lumină? Acest preşedinte?

Şi el şi elitele sunt, sau ar trebui să fie modele, întrucât deţin, fie că o ştiu, fie că nu, o importantă funcţie educativă. Primul şi-a compromis-o. O parte mare din elite la fel, riscând, o dată în plus, nu doar să-şi rateze menirea, ci şi să înveţe poporul, în locul alfabetului libertăţii, pe cel, mai simplu, al resemnării.

De ce nu sunt aceste elite la înălţime? Îşi raţionalizează propriul eşec? O fac din turpitudine? Poltronerie? Dependenţa de tiran şi sindromul Stockholm, al identificării victimei îndelung abuzate cu agresorul terorist ar putea lămuri oare tulburătoarea chestiune?

Nu mi-e clar decât că preşedintele a avut de ales. Şi rău a ales. Ar fi putut opta pentru demnitate şi popularitate, lovind, totodată, în "dictatura majorităţii", pe care a deplâns-o. Dacă-şi depunea mandatul. A ales să şi-l păstreze pierzând totul, când i l-a luat pe al celei care speriase tirania.