1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Lecția politică a VAR

Horațiu Pepine
27 iunie 2018

Dacă arbitrii par incompetenți sau părtinitori nu are sens să se facă apel la o instanță superioară, mai ”obiectivă”, căci așa ceva nu există.

https://p.dw.com/p/30POE
Arbitrul partidei Mexic-Suedia a apelat la sistemul VAR pentru a clarifica o situaţie controversată din timpul meciului
Arbitrul partidei Mexic-Suedia a apelat la sistemul VAR pentru a clarifica o situaţie controversată din timpul meciuluiImagine: Reuters/D. Sagolj

 

După meciul din seara de marți dintre echipele Argentinei și Nigeriei, controversa în  jurul probei video (VAR) s-a amplificat foarte mult. Argentianul Marco Rojo ar fi atins mingea cu mâna în careu, dar cu toate acestea arbitrul nu a dictat lovitură de pedeapsă.

De fapt a fost mai clar ca niciodată că proba video nu dovedește ceva fără dubiu, că nu oferă ”un adevăr” și că nu face decât să dea un nou prilej de interpretare. A fost atingerea intenționată,  fie și la adăpostul unei aparente nevinovății? În esență, decizia arbitrului - și înainte și după proba video -  rămâne un act de interpretare.

Ce aduce atunci tehnica în plus și care ar fi avantajul ei? A devenit arbitrajul mai obiectiv și mai just?

Dacă luăm în considerare toate protestele și comentariile negative, s-ar spune că dimpotrivă. Echipele ”mici” s-au plâns că proba video e folosită în beneficiul echipelor ”mari”, căci sesizarea VAR nu se face decât în situații bine stabilite și numai atunci când arbitrii au îndoieli.

Dar se pune întrebarea de ce arbitrii ”au îndoieli” într-o situație și nu în alta?  Nu există cumva în actul ”îndoielii” o motivație părtinitoare?

Argentina merita victoria și arbitrul a avut discernământ, dar e clar că proba video n-a adus mai multă siguranță în arbitraj, ci dimpotrivă a deschis o nouă direcție de contestare și subminare a încrederii.

În loc să se insiste pe selecția umană (arbitrii sobri, cu experiență, care să înțeleagă fotbalul în spiritul lui) s-a introdus o și mai contestabilă cale ”de apel”. Oamenii au vrut un adevăr palpabil, pe care ”să pună mâna”, și nu au obținut decât o nouă imagine înșelătoare și la rândul ei interpretabilă.

Lecția politică e că nu trebuie să cauți mereu ”căi de apel” atunci când nu-ți convine o sentință, ci s-ar cuveni mai curând să perfecționezi arta interpretării. Este la fel în cazul curților de jurisdicție constituțională.

În România de pildă se face astăzi mare caz de Comisia de la Veneția care este prezentată în anumite cercuri ca o instanță ”superioară”, aflată deasupra instanțelor naționale. Se așteaptă ca actele Comisiei să invalideze anumite decizii interne, să le pună în orice caz sub semnul întrebări și să le relativizeze.

E ca și cum ai spune că arbitrii din fotbal au nevoie de arbitrajul superior în obiectivitate al probei video. Dar, așa cum s-a văzut, nu se ajunge decât la o nouă interpretare cu riscul de a asista la o nouă părtinire, una doar mai subtilă decât prima.

Nu se poate contesta că sunt situații în care lărgirea dezbaterii și implicarea unui numar cât mai mare de persoane avizate este folositoare, dar apare riscul ca, prin supralicitarea Comisiei de la Veneția, toate deciziile unor foruri interne să fie de aici înainte contestate, cerându-se automat un arbitraj mai înalt, ceea ce nu va face decât să crească nesiguranța vieții publice.

Și, în definitiv pe ce temei se crede că juriștii din Comisia cu pricina sunt mai apți decât alții să intre în posesia ”adevărului”? Este perfect previzibil că din clipa în care aceiași actori care astăzi fac mare caz de Comisia de la Veneția vor fi nemulțumiți de judecățile acesteia, o vor contesta și vor căuta alte ”căi de apel”. Căci exact la fel s-a întâmplat cu Curtea Constituțională: aproape fetișizată în 2012, ea a devenit odioasă în 2018.

Culmea este că astăzi unul dintre criticii vehemenți al ”arbitrajului” Curții Constituționale este tocmai Traian Băsescu, nimeni altul decât președintele care l-a numit pe unul dintre cei mai contestabili judecători din toată istoria instituției.

Confuzia este totală și, ținând seama de persoane, ea pare premeditată. Dar cu toate acestea, fotbalul, în mod neașteptat, ne poate sugera calea cea bună. Dacă arbitrii par incompetenți sau părtinitori nu are sens să se facă apel la o instanță superioară, mai ”obiectivă”, căci așa ceva nu există.

Proba video nu face decât să complice lucrurile, fragmentând jocul și oferind părtinirii noi mijloace de manifestare. În general, încrederea scade și crește sentimentul injustiției. Singurul lucru care se poate face este o mai bună selecție a ”arbitrilor”.