Lecția democrației mimate pentru democrațiile asediate

Nu e nimeni deasupra legii? Să avem pardon. Unii dintre cei mai neaveniți dregători sunt, ori se cred, mai cu moț decât oricine. Grav e că și marile concerne tehnologice s-au plasat pe grumazul libertății, sufocând-o eficient. Nu e niciun sistem mai bun decât democrația? Pe moment, prestigiul ei rămâne uriaș, de vreme ce îi face mare concurență nu dictatura, ci democrația mimată.

Ea câștigă permanent poziții noi nu doar în Rusia și România cuplului Iohannis-Cîțu, ci și în SUA.

Cazul românesc

În România, un premier care se ticăloșește pe zi ce trece e de părere că poate deroba după bunul său plac parlamentul de o parte din drepturile sacrosancte ale instituției cheie a democrației.

Spre paguba democrației și a imaginii ei și a României, un Florin Cîțu tot mai trufaș, mai narcisist și mai alăturea cu drumul liberalismului, care, dacă n-ar fi iresponsabil, ar aplana instantaneu criza politică demisionând, a afirmat că, după schimbarea radicală a compoziției politice a puterii și a cabinetului n-ar fi ”nevoie să ceară un vot de încredere în Guvern”. Ar trebui să solicite doar ”aprobarea pentru noii miniștri”, înlocuindu-i pe cei dați afară de el, nejustificat și abuziv, de la USR-PLUS.

Iată, la București, o mostră de democrație mimată. Una anticonstituțională, promovată de șeful Guvernului, pe care-l patronează și cu care, spre paguba țării, s-a aliat, vai, șeful statului. Ca și cum țara n-ar avea o Constituție. Ca și cum Parlamentul n-ar reprezenta voința suveranului, care este națiunea. Ca și cum poporul n-ar avea niciun cuvânt de spus, dacă oligarhia, în speță premierul, cu de la sine putere modifică din temelii arhitectura, structura și orientarea puterii politice.

Întrucât însă România e o țară cu o democrație de mult defectă rău, plină de televiziuni și publicații cumpărate cu tot cu stelele și steluțele ei jurnalistice din buzunarele vestei oligarhiei securistice pe care pare a o sluji cu abnegație mare, conform faptelor sale, și penelistul Florin Cîțu, nu e de așteptat ca noul derapaj grav al premierului să iște cine știe ce revolte firești în presa arondată.

În schimb, trompetele agitpropului antidemocratic vor continua să mimeze orientarea democratică, înfierând cu furie proletară culpele imaginare ale victimei useriste prefăcute în făptaș, care n-ar fi trebuit chipurile să plece de la putere, ori să ”se alieze” (la semnăturile pentru sabotata moțiune de cenzură) cu AUR, ceea ce, în narativul propagandei, ar prefigura o viitoare ”coaliție”. Că USR-PLUS contestă net și vehement o atare alianță nu mai ”contează” pentru dezinformatori.

Că, sub guvernare penelistă, România cade atât de dur la testul autenticității democratice și realunecă în fesenismul imitației ieftine de liberalism, de parcă la butoanele țării ar fi un Dragnea, sau Adrian Năstase, ține parțial și de reflexul românesc de a se orienta în funcție de marile puteri. Înaintea Primului Război Mondial a învins atracția anglo-franceză, la finele perioadei interbelice, nazismul. Apoi, România a devenit satelitul obedient al Moscovei, mimând sub Ceaușescu o independență fantezistă. Atât de profund înrădăcinată a fost această docilitate față de Rusia, încât Ion Iliescu nu s-a dat în lături să semneze, în februarie 1991, când Uniunea Sovietică era deja cu două picioare în groapă, un tratat cu defunctul imperiu comunist. Căci în comunism credea și spera.

Derapajul american, modelul celui românesc?

Acum, americanofilul Cîțu, care a trăit și studiat mulți ani în SUA, manevrează România spre un guvern minoritar tolerat, în fapt, condus din umbră de PSD, care e rebotezatul PCR. Ce i-a inspirat convingerea că o asemenea coaliție monstruoasă ar putea fi acceptată de mulți? Noul comunism, care și-a ițit de mult capul și în SUA, devenite de câteva decenii Înalta Poartă nouă pentru dregătorii români?

Peste ocean, șeful statelor majore ale forțelor armate americane, Milley, și-a permis să-și trădeze comandantul suprem, pe președintele democratic ales al SUA, oferind Chinei comuniste informații confidențiale, în spatelele șefului statului. Peste capul președintelui, Milley a dat Beijingului asigurări că America nu va ataca China, respectiv că o va înștiința în prealabil.

În reacție, generalul, care se apără afirmând, fals, că asemenea convorbiri ar constitui o rutină, e, pe bună dreptate, acuzat de trădare. Conform jurnalistului Bob Woodward şi a coautorului cărții sale, ”Pericol”, Robert Costa, generalul Milley considera la finele anului 2020 că Trump ar fi intrat într-un declin psihic grav după alegeri. Generalul a ordonat deci militarilor, îngrijorat fiind de soarta arsenalului nuclear, să nu execute ordine fără a-l implica pe el, Milley. Ceea ce reprezintă înlocuirea ilegală a comandantului suprem, un puci militar, deci o clară și indiscutabilă trădare de țară, precum și violarea principiilor democrației, care implică subordonarea armatei puterii alese, civile. Or, nu e posibil ca un general să-și aroge dreptul de a-și evalua psihic superiorul, dansând țonțoroiul pe nasul unui om politic legitimat de o alegere liberă.

Or, Casa Albă și-a manifestat, culmea, ”totala încredere” în general. Ceea ce validează neîncrederea firească pe care o trezește mai nou, în Europa și în lume, atât administrația lui Joe Biden, cu dezastruoasa ei retragere din Afganistan, pentru care sunt de vină, prin asumare și lipsa protestelor și a demisiei, și Milley, și șeful Pentagonului, Lloyd Austin, și cel al diplomației, Blinken, cât și presa ideologic ultraprogresistă susținând-o necondiționat. 

PCR, Putin și votul inteligent în democrația mimată

Comunismul, tot mai asertiv peste ocean, s-a menținut și în Duma de Stat a Rusiei. Partidul comunist e una din cele trei formațiuni admise la alegeri de puterea dictatorială, putinistă, care nu vrea în ruptul capului să renunțe la copierea democrației și menține, deci, intact falsul spectacol al pluripartidismului. Cele trei partide poartă etichete plastografiate, fiind, in corpore, extremiste (de dreapta, ca LDPR, de stânga, ca PCR, ori de stânga-dreapta dughinistă, cum e învrăjbitorul Partid Rusia Unită) precum și obediente unui lider suprem ce seamănă leit cu un sângeros capo di tutti capi hipertrofiat și înarmat nu cu pistoale, ci cu bombe atomice și cu rachetele lor purtătoare.

Dar chiar și în aproape totalitara tiranie rusă, mimarea democrației oferă opoziției șanse de luptă și de îndreptare a situației prin tactica genială, numită de mișcarea lui Alexei Navalnîi smart voting, votul deștept. Acest sistem plasează ștampila de vot în serviciul contracarării omnipotenței dictatorului, în speță a partidului său. O pune deasupra opțiunii politice inițiale a alegătorului, chiar dacă sufragiul trebuie acordat unui membru al partidului comunist, plasat mai bine în sondaje decât alți candidați ai opoziției. Dar e oare acceptabil să i se dea votul și unui comunist? În principiu, nu.

Dar în condițiile în care dictatorul determină cine are ori n-are voie să participe la alegeri, respectiv cine va ieși câștigător (independenții fiind amenințați ori șantajați, ca s-o lase baltă, cu securitatea lor și a familiei, sau cu sejururi după gratii), orice demers slăbind formațiunea guvernamentală putinistă e măsura patriotic și democratic utilă. E atât de utilă, încât Kremlinul a reacționat nu doar încarcerându-l pe Navalnîi, după ce a încercat în zadar să-l asasineze, ori scoțându-i în afara legii partidul. Ci și apelând la marile concerne tehnologice, precum Google și Apple, cărora le-a cerut să-i suprime aplicația, prin care Alexei Navalnîi și ONG-ul său anticorupție li se adresau alegătorilor.

Spune totul despre orientarea acestor concerne americane, despre ”valorile” lor nondemocratice, precum și despre calitatea democrației de peste ocean, că Big Tech a acceptat fără să crâcnească dictatul lui Vladimir Putin și a procedat la cenzură în slujba dictaturii ruse. Google și Apple au șters fără urmă, din ale lor App Stores, aplicațiile fundației anti-corupție a lui Navalnîi. Or, deși oficialitățile ruse (Roskomnadsor) avertizaseră cele două gigantice concerne din internet cu amenzi și pedepse penale, accesul la cenzuratul app putând fi cotat ca ”imixtiune” externă în procesul electoral rusesc, Google și Apple n-ar fi trebuit în veci să se supună dictatului moscovit.

Are perfectă dreptate șeful Fundației Anticorupție a lui Navalnîi, Jdanov, să acuze marile companii din domeniul tehnologiei informației de a fi procedat la un ”act rușinos de cenzură politică încântând propaganda autoritarului regim rusesc”. Or, nu e primul și nici ultimul.

De unde reiese că, profitând de prestigiul democrației, unul imens, astfel încât nici tirani învederați nu îndrăznesc să abandoneze total mimarea ei, militanții pentru democrații nemimate și apărătorii democrațiilor defecte și asediate au a-și lua urgent măsuri de precauție și de a-și organiza rapid căi de comunicare aflate la adăpost de vechii și noii cenzori. De dincolo sau dincoace de ocean.