Leagănul Europei…

Bătrînul continent îşi datorează numele unui episod din mitologia anticei Elade: preschimbat în taur, infidelul Zeus a furat-o pe Europa, frumoasa fiică a regelui fenician Agenor şi a depus-o pe ţărmurile insulei Kreta, locul de baştină al stăpînului Olimpului, leagăn al civilizaţiei minoice.

Fructul încîntător al legendei are un sîmbure de adevăr: matricea civilizatorie a Europei, micul continent putînd foarte bine trece şi drept un appendix al imensei Asii, este spaţiul mediteranean.

Barbarii locuiau ţinuturile hiperboreene, septentrionale ale continentului. Fără a evoca cele cîteva detalii ale mitologiei şi istoriei antice, articolul publicat în cotidianul TAZ le implică totuşi fiindcă iată, în chapeau, se afirmă că dacă odinioară Mediterana era nucleul teritorial al Europei, astăzi ea este zona problemă a continentului.

Explicaţia nu întîrzie: ceea ce pentru romani era instabila Germanie este astăzi pentru Uniunea Europeană periferia islamică.

Saltul în prezentul imediat fiind astfel făcut, ideea organizării la Paris a unui summit Uniunea Europeană plus ţările riverane la Marea Mediterană ar fi putut trece într-un prim moment drept o nouă năstruşnicie a preşedintelui Sarkozy dacă totuşi problemele politice, ecologice şi sociale ale spaţiului luat în discuţie, nu ar fi beneficiat de abordarea profesionistă şi serioasă a „înalţilor” oaspeţi europeni, conferind astfel evenimentului anvergura unui mare proiect comun.

Semnele de întrebare care au persistat după încheierea summitului, strategic „programat” tocmai în ajunul fastuoasei sărbători naţionale a Franţei, nu sunt puţine, părînd destinate a-şi aştepta încă destul de multă vreme de acum înainte răspunsul şi pentru că istoria este într-atît de complicată.

Nu cumva dezbaterile în jurul primirii Turciei în Uniunea Europeană furnizează unele argumente pentru respingerea (deocamdată) a altor candidaţi situaţi între Maroc şi Israel?

Şi din nou, ca şi cum ar dori să se elibereze din strînsoarea dificilei problematici a prezentului, articolul face o piruetă, revenind la antichitatea greco-romană în timpul căreia ar fi înflorit pentru prima dată globalizarea.

Prăbuşirea Imperiului Roman rupe fără a le anihila, atît subtilele cît şi solidele legături pe care timpul le-a ţesut între ţărmurile Mediteranei.

Instabilitatea politică, o rată crescută a natalităţii şi înapoierea economică şi socială care azi caracterizează spaţiul maghrebin, erau în vechime tare ale regiunilor septentrionale ale continentului. Încă în timpul Renaşterii călătorii se simţeau ca în sînul lui Avram în ţinuturile mediteraneene în care coexistenţa celor trei religii monoteiste a fost de-a lungul istoriei, deşi însîngerată de războaie şi prigoană, fertilă pe terenul culturii şi spiritualităţii europene.

Arzînd etapele pentru a ajunge la criza actuală a globalizării şi, în consecinţă şi la criza modernizării pe care o traversează islamul, finalul articolului acreditează o idee discutablă şi, prin urmare,incitantă: pînă şi în formele sale fundamentaliste, islamul ar face parte integrantă din istoria continentului, fapt pe care Europa nu-l va mai putea multă vreme ignora de acum înainte.