1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Laşitatea şi decredibilizarea Europei

Petre M. Iancu
4 ianuarie 2018

Pentru laşitate, prostie, invidie şi lăcomie se găsesc uşor false justificări şi părelnice disculpări. Or fi dat ei greş în multe privinţe. Dar în mascarea propriilor neajunsuri, liderii UE sunt, cert, mari maeştri.

https://p.dw.com/p/2qKzj
Iran - Hassan Rohani: Federica Mogherini, Teheran
Federica Mogherini la negocieri nucleare în IranImagine: Irna

O mică eternitate a durat tăcerea ei. Apoi, la aproape o săptămână de la izbucnirea protestelor unui popor obidit, biroul Federicăi Mogherini a dat semne, într-un târziu, că ar fi înţeles despre ce e vorba.  Şi că ar fi luat în fine poziţie.

Dar ce jalnică poziţie! Într-un comunicat însumând doar opt sibilinice rânduri, un text cum e greu de imaginat altul mai sec şi mai criptic, biroul femeii care se înjosea acum un an, apărând în faţa preşedintelui iranian Rohani, la negocieri nucleare, cu un umil batic islamic pe cap, se adresa ”tuturor” taberelor. Dar nu ca să-i susţină fără echivoc pe protestararii iranieni supuşi represiunii, încălcării brutale şi sistematice a drepturilor lor fundamentale şi unor violenţe de-o barbarie rară, exercitate de instituţiile de forţă ale statului poliţienesc edificat de ayatolahii lui Khamenei.

Ci ca să anunţe că „UE urmăreşte cu atenţie demonstraţiile iraniene, sporirea violenţelor şi inacceptabilele pierderi de vieţi omeneşti”; să insiste (eronat) că drepturile omului ar fi fost mereu ”o chestiune de bază în relaţiile UE cu Iranul”; să afirme că şi acest stat trebuie să respecte dreptul la demonstraţii paşnice şi libertate de exprimare; şi să le ceară ”tuturor părţilor” să se abţină de la violenţe. Ca şi cum forţa unui regim totalitar investind de decenii sume fabuloase în programul său nuclear, în grupări teroriste cu care şantajează şi terorizează lumea şi regiunea şi, last but not least, în aparatul său represiv, s-ar putea compara cu exasperarea unor manifestanţi dezarmaţi şi disperaţi.

Sau cu nişte tinere femei. Care, sfidând opresivele norme ale teocraţiei, împilarea şi pe clericii prigonitori, capi, corupţi până în măduvă, de clanuri de miliardari, ca ayatolahul Khamenei, riscă să fie închise pentru curajul de a-şi manifesta demnitatea şi a-şi scoate pe stradă baticele obligatorii în republica islamică Iran.

S-ar putea desigur, obiecta, că nu e treaba liderilor UE să manifeste empatie cu un popor prigonit. Că au sarcini mai importante de îndeplinit. Aşa de pildă, preşedintele Franţei, Macron, omul care solicită stăruitor energica reformare a UE, după ce neajunsurile ei au reuşit, între altele, să-i determine pe britanici să voteze retragerea din Comunitate, a luat şi el, într-un târziu, poziţie.

Or, liderul de la Elysee nu s-a gândit, vai, să se alăture declaraţiilor de bun simţ al preşedintelui american. Care şi-a semnalizat clar, din capul locului, sprijinul pentru protestatarii iranieni, expuşi masivei şi violentei represiuni dezlănţuite de regim.

Dimpotrivă, Macron s-a lansat într-o polemică împotriva aliaţilor occidentali. Şi-a îndreptat diatriba în contra Americii şi Israelului, precum şi a Arabiei Saudite (care tocmai se reformează) ţări calificate şi în propaganda dirijată de la Moscova drept statele care s-ar "ascunde" îndărătul manifestaţiilor persane. Potrivit preşedintelui Franţei, ”linia oficială” a celor trei ţări ar fi „aproape una care ne mână către un război”. Ca şi cum nu Iranul, represiunea lui internă şi expansiunea lui externă ar fi problema. Ca şi cum nu regimul de la Teheran ar încălca brutal principiile şi valorile Uniunii.

Ci americanii. Sau israelienii. Şi ca şi cum Arabia Saudită n-ar avea serioase motive de mefienţă faţă de agresivitatea regimului extremist şiit al ayatolahilor, împotriva căruia protestează şi destui suniţi, în semn de solidaritate cu poporul iranian. Dar la Bruxelles, Paris şi Berlin scuzele, justificările şi raţionalizările sunt disponibile oricând.

Laşitatea, egoismul şi neghiobia au un set virtual inepuizabil de măşti la îndemână. Ba se afirmă că europenii ar fi mai pragmatici, mai inteligenţi şi mai pacifici decât infantilul şi belicosul Trump, care n-ar avea habar de avantajele unei diplomaţii tăcute şi mobilizează, de când a trecut la cârmă, lumea arabă sunită împotriva Iranului şiit. Ba se reia o veche mantră a stângii, care a justificat şi încheierea onerosului acord nuclear cu Teheranul.

Potrivit ei ar trebui evitate orice acţiuni sau declaraţii de natură să slăbească tabăra prezumtiv ”moderată” de la conducerea Iranului. Or, nu există analist competent care să nu ştie că şi presupus ”moderatul” preşedinte Rohani e un lider cu voie de la Khamenei, ayatolahul care, cu ajutorul Gărzilor sale Revoluţionare, conduce cu o mână de fier regimul persan.

În acest context, a evita prin declaraţii reţinute, atent calibrate, să i se livreze pretexte de acuze împotriva străinătăţii unuia care numai de propagandă şi justificări aparente nu duce lipsă, ca ayatolahul Khamenei, nu e, poate, decât o mostră de naivitate. Una impardonabilă, totuşi, pentru o diplomaţie care se respectă.

În cel mai rău caz, e o probă de mişelie. Căci până şi cei mai rău informaţi diplomaţi sunt conştienţi de o particularitate a psihologiei dictatorilor şi liderilor autoritari sau totalitari. În virtutea ei, tiranii consideră invariabil manifestările excesiv de prudente drept dovezi de slăbiciune, nu doar de viclenie. Îi încurajează să-şi amplifice neomenia, represiunea, barbaria, sălbăticia.

Dar nu de naivităţi e vorba aici. Berlinul şi Parisul speră de ani de zile ca, prin încheierea acordului nuclear cu Iranul şi anularea consecutivă a sancţiunilor internaţionale, să facă afaceri profitabile cu Teheranul. Care, dată fiind incompetenţa şi corupţia endemică a  regimului, precum şi neîncrederea terţilor, întârzie, totuşi, să se materializeze.

Or, vestul Europei joacă în această partidă pe poziţii de trei ori perdante. Economic, desigur. Dar şi politic. Şi, la fel de indubitabil, moral. Astfel îşi iroseşte şi ultimul rest de credibilitate. Cea de care Uniunea Europeană are vitală nevoie dacă ar fi să se înnoiască şi să se reformeze, cum cere Macron.