Lavinia Branişte: ″Cred că femeile ar trebui să fie mai solidare şi mai vocale″ | România | DW | 21.12.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Lavinia Branişte: "Cred că femeile ar trebui să fie mai solidare şi mai vocale"

În interviul DW, scriitoarea Lavinia Branişte vorbeşte despre noul ei roman "Mă găseşti când vrei", despre poziţia femeii în societatea românească, viaţa culturală în pandemie şi evoluţiile politice de la Bucureşti.

DW: În primăvară a fost lansat în Germania cel de-al doilea roman al tău, "Sonia ridică mâna", iar editura berlineză Mikrotext, care a publicat şi primul roman, "Interior zero", ambele în traducerea Manuelei Klenke, a organizat atunci un foarte frumos eveniment online. Imediat după ce a apărut şi al treilea roman, "Mă găseşti când vrei", despre care vom vorbi în cele ce urmează, atât Manuela, cât şi editoarea germană, Nikola Richter, s-au arătat foarte încântate şi interesate să continue această poveste frumoasă şi de succes pe care aţi ţesut-o voi.

Lavinia Branişte: Goethe-Institut din Bucureşti pregăteşte chiar un proiect cu duo-uri de succes româno-germane şi Manuela ne-a propus pe Nikola şi pe mine. Am fost surprinsă de propunere, nu mă gâdeam la noi ca la un "duo de succes", dar mă bucur şi sunt curioasă cum va fi. 

“Mă gâseşti când vrei”, volum apărut la editura Polirom, este, pe de-o parte, foarte diferit de celelalte romane, pe de alta, însă, revin aici câteva din subiectele pe care le-ai abordat şi în scrierile tale anterioare. Unul dintre acestea devine tema centrală: relaţiile de cuplu. E vorba concret de trei cupluri: protagonista în relaţia ei cu Victor, fratele lui în relaţia cu partenera sa şi relaţia părinţilor –  reprezentate fiind practic două generaţii. Sunt relaţii marcate de tensiuni, de neînţelegeri, de rupturi, de reveniri, de regăsiri... Implicit sunt atinse şi alte subiecte care te preocupă, cum ar fi problema spaţiului de locuit, dependenţa financiară a femeii de partener, faptul că într-o relaţie adesea bărbatul e în continuare cel care are un cuvânt greu de spus, situaţia de pe piaţa de muncă. În ce măsură reflectă aceste relaţii, problemele de care se lovesc, situaţiile în care se găsesc societatea românească de azi ?

Relaţia de cuplu e o temă care mă preocupă într-adevăr, pentru că e ceva ce continuă să fie foarte misterios pentru mine: nu ştiu cum reuşesc doi oameni să reziste împreună pe termen lung. Am tot observat lucrul acesta în ultima vreme în jurul meu, am şi citit mult despre relaţiile de cuplu, despre infidelitate – studii sau relatări ale terapeuţilor de cuplu. Probabil că va continua să mă preocupe multă vreme de acum încolo (râde) şi cred că trăim în continuare în România într-o societate în care bărbaţii au un cuvânt mai greu de spus, sunt în continuare răsfăţaţi de mamele lor, de femeile care le sunt alături – practic sunt crescuţi aşa, într-un anume spirit şi se întreţine asta, din păcate, cu tot respectul pentru prietenii mei bărbaţi. Şi mamele de băieţi ar trebui să schimbe ceva în felul în care-i educă pe copii. Asta e situaţia în România de azi şi cred că mai sunt lucruri de recuperat în această cultură, care preferă băieţii.

Cum ai defini poziţia femeii în societatea românească? Ai senzaţia că a existat totuşi o evoluţie după 1989? Sau am bătut pasul pe loc?

A existat o evoluţie, dar suntem încă în urmă faţă de societăţile mai civilizate din vestul Europei. Faptul că putem comunica mai uşor, că avem acces la Intenet ne ajută foarte mult să recuperăm. La momentul respectiv, mişcarea "Me Too” a fost extrem de importantă. Am tot dezbătut subiectul şi atunci şi mai târziu cu prieteni – băieţi, fete – şi cred că a produs o schimbare şi în societatea noastră. Lucrurile s-au schimbat în bine, dar sunt în continuare multe de recuperat. Cred că femeile ar trebui să fie mai solidare şi mai vocale. Dacă au un canal, atunci ar trebui să sublinieze inegalităţile, nedreptăţile pe care le trăiesc. Ar trebui să fie curajoase şi să facă lucrul acesta.

Ma gasesti cand vrei, roman, Lavinia Branişte

"Mă găseşti când vrei", noul roman al Laviniei Branişte, apărut în toamnă la editura Polirom

Este cu siguranţă şi o chestiune de educaţie, după cum spuneai. Băieţii ar trebui crescuţi poate aşa încât să aibă mai mult respect faţă de fete.

Şi mai multă empatie, să se pună în locul lor…

În relaţia pe care o descrii, protagonista ajunge şi financiar dependentă de Victor, care cultivă acest lucru chiar. În plus, ea provine din provincie, locuieşte în apartamente aflate într-o stare foarte proastă, chiriile fiind nejustificat de mari, în timp ce el are o stare materială bună şi locuieşte într-o zonă cu apartamente de lux, în Corbeanca.

Şi asta a fost una dintre temele centrale cu care am pornit când am scris cartea: dependenţa financiară. Voiam să explorez um pic mai mult zona asta, întrebându-mă în ce fel ar fi putut să o fure pe ea bunăstarea lui şi la cât ar fi fost gata să renunţe. La ce compromisuri ar fi fost dispusă pentru această bunăstare. Spre deosebire de celelalte două romane, acesta e unul pe care l-am scris fără un plan, a fost foarte intuitiv cumva, l-am lăsat să curgă de la o zi la alta şi să mă surprindă şi pe mine. Mă intrigă felul în care poate să te fure bunăstarea celuilalt şi mă întreb cât sunt dispuşi oamenii, mai ales femeile, să accepte pentru confortul financiar oferit de partener.

Iar referitor la situaţia de pe piaţa muncii, un alt subiect care te interesează, ai senzaţia că în România anului 2021 s-a schimbat ceva?

Nu s-a schimbat mare lucru. E nu mai am job de birou de la sfârşitul lui 2015, dar, din ce observ, cred că în continuare e multă frustrare în rândul angajaţilor, pentru că salariul minim pe economie e foarte mic iar viaţa e tot mai scumpă. România e o ţară foarte scumpă pentru noi, locuitorii ei. Chiriile sunt mari, ne permitem cu greu să ducem o viaţă decentă aici. Da, cred că pentru angajaţi e foarte frustrant să muncească pe bani puţini.

Ai amintit acest lucru în mai multe rânduri, anume că preferi să scrii la persoana I. De ce alegi această formă pentru a te adresa cititorilor?

Îmi place intimitatea mea cu personajul, atunci când scriu, şi intimitatea care se creează între text şi cititor. Îmi place stilul acesta confesiv, îmi place să mă pun în locul unui personaj, care-şi spune povestea. Deşi ştiu că proba maturităţii şi a profesionalismului e naraţiunea la persoana a III-a.

După o perioadă ceva mai relaxată sub aspectul pandemiei, marcată însă de lupte pentru putere pe scena politică românească, pandemia a revenit în forţă iar politic s-a ajuns la evoluţii şi alianţe până de curând greu de imaginat. Cum ai perceput tu toată această perioadă?

Mi se pare că ne-am întors foarte mult înapoi, suntem iarăşi dezamăgiţi, te întrebi dacă mai contează că votezi sau nu. Dar, pe de altă parte, nu e o noutate pentru scena politică din România, am mai întâlnit situaţii similare, în care duşmani de moarte a doua zi se pupă şi formează o coaliţie de guvernare, am mai văzut maziliri... Sunt lucruri care ne obosesc foarte mult pe noi, cetăţenii, care ne erodează şi care ne consumă capitalul de speranţă, după cum spunea un prieten. E un labirint fără ieşire. Eşti anihilat practic ca cetăţean, nu mai contezi. Sunt aceste clanuri care-şi împart resursele şi, indiferent de contribuţia ta, prin vot sau altfel, aceste lucruri continuă să se întâmple. Şi atunci, ori pleci, ori rămâi aici, dar te deconectezi de toate... dacă poţi. Sunt lucruri obositoare şi e păcat că tocmai acum, când aveam nevoie de continuitate, de specialişti care să se ocupe de problema pandemiei, când aveam nevoie de susţinere din partea guvernanţilor noştri, tocmai acum s-au întâmplat lucrurile astea şi că pandemia a fost folosită ca instrument de a mazilit sau de a aduce în prim-plan nişte figuri de politicieni. Am văzut în ultimii 30 de ani că avem o memorie cam scurtă. Tot uităm lucruri şi tot revin pe scena politică oameni pe care-i credeam duşi definitiv, dar ei tot apar... Sunt mulţi.

Chiar în aceste zile se împlinesc 32 de ani de la evenimentele din decembrie 1989.

Mi se pare că tot mai puţin marcăm aceste evenimente. Cred că luăm distanţă. Am fi putut avansa mai mult în aceşti 32 de ani.

Ce crezi c-ar trebui să se întâmple?

Ne trebuie în primul rând oameni competenţi, profesionişti în funcţiile de conducere, instituţiile să fie conduse de oameni cu pregătire în domeniu şi nu de oameni numiţi politic, uşor de şantajat şi uşor de dat jos. Mă refer la instituţii de toate felurile – de la şcoli, inspectorate şcolare până la Apele Române, CFR etc. Ar trebui să fim mai educaţi, avem nevoie de o profesionalizare a tuturor domeniilor. Cred că pandemia ne-a arătat o dată în plus cât de multă incompetenţă e în ţara asta. Clasa politică e complet deconectată de realităţile acestei ţări. Tocmai acum ar fi fost nevoie de specialişti în domeniu, de specialişti în comunicare, de o campanie de vaccinare solidă. De multe lucruri ar fi fost nevoie.

Sonia ridică mâna, roman, Lavinia Branişte

"Sonia ridică mâna", al doilea roman al Laviniei Branişte, publicat de Polirom

Viaţa culturală a fost, din nefericire, şi în 2021 puternic afectată de pandemie. Cum a fost pentru tine anul care se apropie de sfârşit?

Am avut foarte multe evenimente şi întâlniri online, ceea ce la început a părut o soluţie rezonabilă, dar la scurt timp a devenit apăsător, pentru că e foarte frustrant să vorbeşti la ecran. Eu nu activez într-un domeniu artistic în care să am nevoie constantă de contact cu publicul, dar chiar şi aşa mă încarcă cu energie pozitivă evenimentele, mai ales cele cu copii, şi le-am simţit lipsa.

De curând a avut loc un astfel de eveniment pe scena sibiană, mai precis la Teatrul Gong, unde a fost prezentat spectacolul-lectură "Rostogol iluzionist" în regia Letei Popescu. 

E după una din povestirile mele cu porcuşorul Rostogol. Acum a avut loc un spectacol-lectură, iar în primăvară urmează  premiera spectacolului propriu-zis. Mi-au plăcut foarte mult zilele pe care le-am petrecut la repetiţii - cu actorii şi cu regizoarea Leta Popescu. Spectacolul a ieşit foarte fain, publicul a râs, ceea ce e foarte important - au râs şi adulţii, au râs şi copiii. 

Când am stat de vorbă ultima dată spuneai că lucrezi la un roman legat de oraşul tău natal, Brăila, oraş în care te-ai retras în timpul pandemiei.

M-am retras, aşa cum ne-am izolat cu toţii pe timpul pandemiei, şi am rezistat scriind. Am fost destul de productivă, am scris acest roman şi încă o carte pentru copii, care va apărea în curând la editura Arthur, „Sora lui Colăcel“, Colăcel fiind o găină. A fost o perioadă destul de fructuoasă pentru mine, n-am ieşit mai deloc şi am rezistat citind şi scriind. Romanul legat de Brăila, despre boxeri, nu l-am abandonat, îşi aşteaptă rândul.

Ce alte proiecte ai pentru lunile următoare?

Mi-aş mai dori un volum de proză scurtă, la care visez de mulţi ani – am câteva texte scrise, dar mai am de lucru. Apoi mai sunt câteva cărţi pentru copii în aşteptare la edituri şi m-aş bucura să le văd publicate. Aştept cu curiozitate anul care urmează, mai ales că m-am relocat în Bucureşti, mi-am reîntâlnit prietenii, am învăţat să fiu din nou printre oameni. Aştept să văd ce aduce noul an. Pentru primăvară, mai precis luna martie, am primit o invitaţie din partea reţelei europene "Traduki" laTârgul de Carte de la Leipzig, pentru a participa la o dezbatere pe tema literaturii din estul Europei. Apoi, voi avea o lansare la Madrid şi în alt oraş din Spania, probabil Barcelona, prin luna mai, pentru că urmează să apară "Interior zero" în limba spaniolă şi mă bucur că reiau călătoriile şi întâlnirile.

Pentru că nu ne mai desparte mult de finele anului, ce-ţi doreşti pentru 2022?

Să fim sănătoşi şi lucizi – şi nu mă refer doar la familia mea, ci la noi toţi în general. Să ne urâm mai puţin, să stăm mai puţin pe reţelele sociale, să petrecem mai mult timp împreună şi, bineînţeles, să revină lucrurile la normal. Să revenim încet-încet la cum era viaţa înainte de pandemie. Sunt dorinţe foarte simple, dar pe care mi le doresc cu adevărat din suflet.

Şi profesional?

Mi-aş dori să câştig suficient ca să mă pot întreţine pe cont propriu, să nu fiu forţată la alte alegeri profesioanle. Şi dacă reuşesc asta şi continui să scriu, pentru mine e suficient, mă declar bucuroasă.