1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW
Istorie

La poarta tiraniei: amnezia, ca formă a injustiției

Petre M. Iancu
10 februarie 2020

Minte sfruntat cine afirmă, ca Tudor Gheorghe, că "degeaba" ar fi trecut ultimii 30 de ani. Dar în materie de memorie nu e ușor să-i contrazici pe falsificatorii istoriei românești.

https://p.dw.com/p/3XY6A
Calea Victoriei București
Imagine: picture alliance/Arco Images

În aceste zile, în care bate la ușă totalitarismul digital made in China, cu tot cu credite sociale, manipularea și supravegherea absolută prin rețele sociale și camere de luat vederi cu recunoaștere facială, România ar trebui să fie hăt departe de pericol. În fond, suntem în Europa, în NATO și UE. În fond, au trecut peste 30 de ani de la masacrul din Tienanmen. Și aproape tot atât de la Revoluție. 

Într-adevăr, a parcurge străzile din centrul Bucureștiului cu ochii deschiși e o școală pentru netoții care se lasă mințiți de impostorii cu nostalgii ceaușiste. În ciuda gerului, oamenii, bine îmbrăcați, mai degrabă decât încotoșmăniți, arată și se comportă cu totul altfel decât la final de regim comunist. Nu sunt spectre în mizerie, înfometate, înfrigurate și înfricoșate la culme. Sunt bine hrăniți. Deloc zgribuliți, s-au occidentalizat. Își poartă hainele bune și groase fără ostentație. Își văd, hotărâți în genere, de treburile lor. 

Comparându-i involuntar pe trecători cu cei care populau străzile capitalei acum trei decenii m-am întrebat ce-o fi în sufletul contemporanilor dincolo de grijile zilnice. Subit, gândurile mele au dobândit urgență. Treceam pe lângă casa mereu stricată, veșnic renovată și perpetuu nereparată a Memorialului Victimelor Comunismului și Rezistenței de lângă Grădina Icoanei. ”Cea mai mare victorie a comunismului – o victorie relevată dramatic abia după 1989 – a fost crearea omului fără memorie, a omului nou cu creierul spălat, care nu trebuie să-şi amintească nici ce a fost, nici ce a avut, nici ce a făcut înainte de comunism", aflăm de pe site-ul acestei instituții de-a pururi parcă nefuncționale. În curtea ei, un afiș ne dumirește, identificând "memoria ca formă a justiției".

În timp ce mă întrebam cine și de ce le tot compromite românilor și memoria și orice formă de justiție și de ce anume ține primăria doamnei Firea în așa un hal o casă mică și ca vai de ea, adăpostind doar ipotetic ceea ce ar fi trebuit să fie "Memorialul Victimelor Comunismului", am parvenit, la foarte mică distanță de infinit avariata coșmelie menită a lupta în contra amneziei, în dreptul unui bust perfect. 

Unul gras, voios și în stare impecabilă, râzând în fața victimelor comunismului pe sub mustața lui Adrian Păunescu. Ce teribil contrast. Ce odioasă sculptură. Ce memorial al durerii celor mai întâi victimizați de slugile securisto-teroriste ale comunismului, iar mai nou batjocoriți de sinistra prezență a efigiei talentatului rapsod al dictaturii și al cultului personalității tiranului, într-un spațiu public, violat de absența bunului simț și mutilat de lipsa născătoare de monștri a memoriei.

În nepăsarea față de această hidoșenie degradând profilul moral al bucureșteanului se ascunde nenorocirea calului troian care va deschide larg poarta viitoarei dictaturi. Tirania se clădește, între altele, pe desconsiderarea noastră ca victime ale securismului și delatorilor regimului comunist, pe indiferența noastră față de interminabilele decenii de manipulări, mistificări și deformări ale realității crimelor totalitarismelor și revoluției românești. 

Această revoluție se estompează și pălește în gura, sub pana și în imundele cărți ale foștilor aplaudaci, ale ofițerilor de securitate gen Filip Teodorescu și Aurel Rogojan ori în operele "nemuritoare" ale turnătorilor lor din mass-media capturată de cleptocrație, gen Cristoiu, SRS și Nistorescu. Se diminuează, se topește, dispare, se metamorfozează, devenind din revoluție puci și din răscoală teorie a conspirației, în timp ce asasinii și torționarii românilor din poliția politică național-comunistă se prefac din ucigașii timișorenilor, clujenilor, sibienilor și bucureștenilor în lupii de pază ai țării asaltate chipurile de un imaginar complot rusesc.

De ce mai țin oare și azi, în parte, varii mistificări? De ce funcționează ele? Pentru că minciunile sunt construite viclean, pe temelia neputințelor, preferințelor și prejudecăților noastre. Ne e greu să admitem că am fost și continuăm să fim victimele unor compatrioți și mancurtizații manipulărilor lor? Ne stau la dispoziție miturile cu ruși, cu prezumtivii lor spioni și, mai ales, cu evrei ca Brucan, în final un disident antipatic, dar autentic, ca să îi înlocuim pe români cu alogeni și să satisfacem clișeele xenofobe sau antisemite care ne scutesc să ne punem în discuție "patriotica" poliție politică a lui Nicolae Ceaușescu. O poliție în realitate torționară și asasină cum n-a fost alta în Europa, dincolo de cea albaneză.

Dar manipulatorii care se automăgulesc considerându-se, ca securiști, mai degrabă ofițeri de "intelligence" decât ce-au fost cu adevărat, în speță schingiuitori și ucigași, s-au crezut mai deștepți decât sunt în realitate. Eforturile de rescriere a istoriei, care au ajuns să producă și erori judiciare grandioase, precum verdictul unei judecătoare a CAB ca Mihaela Niță în procesul securiștilor torționari ai lui Gheorghe Babu Ursu, au eșuat jalnic, de curând. 

Le-au venit de hac minciunilor lor probele și mărturiile pe cât de numeroase, pe atât de convingătoare prezentate în studiile unor istorici români și americani ca Richard Hall, Roland O. Thomasson, Andrei Ursu și Mădălin Hodor. Cei trei din urmă documentează persuasiv și existența revoluției și pe cea a teroriștilor de la Direcția a V-a a Securității și de la USLA, deplângând impunitatea lor și inadecvarea procurorilor militari ai României, însărcinați să-i traducă în justiție pe asasini.

La foarte mică distanță de bustul odios din Grădina Icoanei se află o librărie la care unii dintre ei și-au anunțat apariția, luni seara, spre a prezenta a doua ediție a cărții lor, "Trăgători și Mistificatori, Contrarevoluția Securității în decembrie 89", de Andrei Ursu, Roland O. Thomasson și Mădălin Hodor. 

Le-am citit cartea cu atenție. Îmi pare a sta de strajă la poarta memoriei. Și a precarei libertăți românești.