La bâlciul ipocriziei politice

Nu tot ce fac europenii sau germanii e rău, chiar dacă, dictată de fetişul aşa-zisului pragmatism, zis ”realpolitik”, care tinde să devină pură ideologie, poziţia lor în multe dosare internaţionale suferă serios. Căci, detaşată de principii morale riguroase a ajuns să fie afectată de o concomitentă trufie, inconsistenţă, duplicitate, laşitate, antiamericanism şi obedienţă faţă de tirani.

Totuşi, din când în când, occidentalii mai fac şi declaraţii salutare. La Bucureşti n-a fost ex-comunistul zis ”fantoma securistă” Meleşcanu, eternul ministru român de Externe aflat în prezent în fruntea omologilor săi europeni, care a făcut vineri titluri de-o şchioapă.

Ci colegul său berlinez, Heiko Maas. Care, nu s-a mulţumit să înţeleagă necesitatea prezervării unităţii vestului în chestiunea Tratatului privind Armele cu Rază Medie de Acţiune (INF), încălcat flagrant de Rusia lui Putin şi denunţat, tot acum, de americani. Ci a şi articulat evidenţa, potrivit căreia Rusia a violat, prin comportamentul ei, ”tratatul INF, ”invalidându-l de facto”, de vreme ce Moscova dispune de un nou sistem de rachete, care contravine termenilor înţelegerii încheiate cu americanii în 1987.

Se pune, în context, o întrebare presantă. Unde au fost europenii până acum? Dar americanii lui Obama? Au început ruşii să violeze acest tratat abia azi dimineaţa? Ieri? Alaltăieri? Unde au fost europenii înainte de apelurile lansate Moscovei sub Obama şi, mai ales, în ultimele două luni, cerând Kremlinului să dea dovadă de mai multă transparenţă şi să ofere informaţii corecte, apeluri futile şi hilare, căci prea puţin însoţite de avertismente ferme, deci credibile?

De ce a fost nevoie de mult vituperatul Trump şi de reuniunea de la Bucureşti ca să se consemneze evidenţe? S-a uitat în pacifistul Berlin că fără o descurajare militară credibilă nu există o persuasivă politică de pace şi eficienţă în efortul îndepărtării spectrului războiului, care planează tot mai ameninţător asupra lumii libere? Crede oare cuplul franco-german că ajunge ca Uniunea celor 27 să-şi demonstreze coeziunea în severitatea fără egal adoptată faţă de aspiraţia, totuşi democratică, a Marii Britanii, de a-şi redobândi independenţa, pentru a pune pe picioare o Comunitate unită şi potentă?

E oare bine ca Bătrânul Continent să mizeze pe unitatea „de nezdruncinat” manifestată de europeni, prin noul lor mecanism financiar, întru apărarea antisemitului şi teroristului regim iranian, cel protejat prin "Instex" de justificatul embargo american? Să nu ştie europenii că demersul SUA încearcă nu doar să elimine pericolul nuclear persan, ci şi să readucă la sentimente mai bune şi la masa negocierilor un regim asumat genocidal, sponsorizând terorism şi multiple războaie civile?

Să nu ştie iranienii că Instex e un soi de aruncat praf în ochi, de vreme ce societatea cu pricina, care promite să faciliteze trocurile dintre europeni şi iranieni, nu va salva un comerţ compromis de embargo, de vreme ce schimburile cu lumea nouă sunt net mai importante, economic, pentru marile firme europene, ca să permită perptuarea celor cu persanii? 

Dar cuplul franco-german pare a-şi face ample iluzii. Căci e clar că Rusia nu doarme. Ci încearcă din răsputeri să divizeze alianţele occidentale. De pildă NATO, după cum a reliefat recent, la postul naţional german de radio, DLF, creştin-democratul Jürgen Hardt.

Că varii tabere europene, precum regimul Orban, din Ungaria, cochetează greţos cu Putin, iar unele partide populiste gen germanul AfD sau fostul Front Naţional francez flirtează nu mai puţin respingător cu Rusia, de la care au obţinut serioase beneficii politice, sau financiare, nu rezolvă defel situaţia.

Dimpotrivă, o complică. Aşa cum o complică nenumăratele site-uri de propagandă ruseşti sau pro-ruseşti din Europa, din România şi de aiurea, care, de la Sputnik la România Liberă şi de la RT la presa de extremă stânga şi de extremă dreapta din vest încearcă să acrediteze varii teorii ale conspiraţiei. Precum şi legende. Una răspândită din răsputeri de trolli şi agenţii de influenţă ai Moscovei afirmă de pildă gogoaşa, persistent umflată şi masticată în talk-show-urile oligarhiilor postcomuniste, potrivit căreia vestul s-ar fi obligat să nu se extindă spre est. Şi că şi-ar fi încălcat promisiunile. Ca şi cum n-ar exista dreptul la autodeterminare al popoarelor şi libertatea lor de a-şi alege ce alianţă doresc. De ce a stat Europa ani la rând cu mâinile în sân în faţa acestei propagande?

Dar poate cea mai pernicioasă contraperformanţă a lumii libere, una care o discredibilizează plenar, e de natură morală. Cum e oare posibil ca, la Bucureşti, altă ruşine mare, maculând blazonul conducerii româneşti a UE, statele europene să refuze să dea curs apelului Parlamentului European? Pentru a cărui rezoluţie, vădit morală, recunoscând clar şi fără echivoc preşedinţia interimară a venezueleanului Juan Guaido, unica şansă de redresare a unei ţări distruse de naţional-comunismul marca Chavez şi Maduro, neomarxista şefă a diplomaţiei europene, Mogherini nu pare a avea decât dispreţ.

Căci nici ea nici Meleşcanu n-au susţinut expresis verbis decizia parlamentarilor europeni. Ambii refuză să se îndepărteze, de bună seamă, prea mult, de dictatul Rusiei lui Putin şi al Chinei comuniste. Ţări care, ca şi Turcia neo-otomană a autoritarului islamist Erdogan, care continuă să-şi păstreze ţara în NATO deşi nu-i împărtăşeşte câtuşi de puţin valorile, s-au situat ferm de partea funestei dictaturi latino-americane de extremă stânga.

Cu o asemenea atitudine faţă de Parlamentul European vor oficialii de la Bucureşti şi Bruxelles să pară că se străduiesc să refacă demontata credibilitate democratică a Europei, din pricina căreia ţară după ţară cade pradă populismului?

În fapt, măştile au cam căzut. Duplicitatea a devenit adevărata faţă a Europei, iar ipocrizia, privirea ei spre lume. Ce roade culege cine seamănă vânt? Spre a-l parafraza pe Thackeray, în Bâlciul deşertăciunilor, ”lumea e ca o oglindă”, care ”întoarce fiecărui” stat ”imaginea” făţarnică a ”propriului său chip”. La fel şi fiecărei Uniuni.