Karl Marx ca Moș Crăciun

Aniversarea veselă și comercială a lui Karl Marx, care se organizează în Germania la împlinirea a două secole de la nașterea sa, nu e deloc privită cu ochi buni peste tot în Europa. În România cel puțin, reacțiile, dacă nu sunt de indiferență totală, oscilează de la satisfacție discretă la critică sonoră și indignată. Una dintre platformele media de prim plan, ziare.com, a publicat chiar de 1 Mai comentariul unui analist prolific care, după ce analizează ”Manifestul Partidului Comunist” apărut în 1848, se încheie cu un contra manifest ardent: ”Și pentru că Manifestul Comunist se încheia cu demonicele cuvinte «Proletari din toate țările, uniți-vă!», avem și noi dreptul să cerem oamenilor normali, familiști, educați, prosperi și patrioți din toate țările «Uniți-vă pentru a condamna barbaria marxistă! » (Petrișor Peiu)

E cât se poate de firească această contrarietate a celor care au trăit pe pielea lor comunismul. Relația Est-Vest a fost mereu umbrită de modul complezent în care Occidentul a tratat regimurile sovietice, ca pe niște alternative viabile la sistemul capitalist. Un om persecutat care fugea din România în Occident era tratat adesea cu mai multă circumspecție decât un emigrant african din zilele noastre. Cu toate acestea, mai important decât să ne lăsăm în voia sentimentului este să înțelegem semnificația exactă a acestor aniversări și celebrări încărcate de o mulțime de contradicții.

Mai întâi se cuvine să constatăm că manifestările dedicate lui Karl Marx nu au toate nuanța deriziunii, așa cum sunt bancnota de zero euro sau produsele comerciale din buticurile pentru turiști care poartă fie numele, fie chipul filosofului. Monumentul turnat în bronz și înalt de 6 metri care urmează să fie dezvelit în orașul Trier are toate trăsăturile unei lucrări comemorative convenționale. Nu există nicio ironie și nicio ”distanță” în portretul monumental realizat de sculptorul chinez Wu Weishan. Am spune chiar că statuia are ceva din arta sovietică a secolului trecut, cu falduri în maniera Verei Muhina, deși mai moderate. Așadar controversele politice din consiliul local nu au fost lipsite de temei, statuia părând cât se poate de ”serioasă”.

Sunt instructive și diferențele de receptare. Dreapta creștin-democrată a fost favorabilă statuii din motive practice (ar putea atrage mai mulți turiști chinezi), în timp ce stânga anticapitalistă (Die Linke) s-a bucurat că Marx reușește să tulbure pe mai departe spiritele. S-au opus liberalii, care au văzut în statuie un cadou otrăvit, Verzii au fost nemulțumiți că nu vor putea reproșa Chinei cu aceeași tărie încălcarea drepturilor omului, iar militanții AfD au denunțat faptul că Marx ”respingea democrația parlamentară (…) și era un revoluționar antidemocratic” (Der Spiegel).

Observăm un lucru: cu excepția AfD, nimeni nu pare să-l ia pe Marx în serios, nimeni nu mai citește pe Marx literal și prin urmare nu identifică în opera lui o amenințare reală. Nici măcar Die Linke (extrema stângă) nu vede în  Marx un program politic propriu-zis, ci mai curând un element secundar, un adjuvant sau ”potențiator” de mobilizare revendicativă. Prin urmare, în pofida aparentei seriozități a manifestărilor aniversare, Marx e citit astăzi mai degrabă ”la figurat”, marxismul, riguros vorbind, părând să fie ”un mit desacralizat”. Marx este expus astăzi din abundență ca Moș Crăciun, în care lumea crede fără să creadă.

De aici însă nu ar trebui să tragem concluzia că marxismul este integral mort. Dimpotrivă există încă destule elemente active (pe care articolul citat mai sus le pune bine în valoare), dar ele nu mai sunt utilizate sub semnul marxismului, ci ca elemente distincte și desprinse de contextul lor originar. Prin urmare nu omagierea explicită a lui Marx ar fi ceva neliniștitor, ceva subversiv de care ar trebui să ne temem, ci mai curând disimularea unor teme marxiste în teorii noi, care alimentează toate rețelele progresismului contemporan: ostilitatea programatică față de religie cu consecințele ei de anticlericalism intolerant, ateismul militant împachetat în raționalism umanitar, ofensiva împotriva familiei privită ca rămășiță a unei vechi ordini sociale ”opresive” și ”discriminatorii” și, nu în ultimul rând, ideea unui mers inexorabil al istoriei către o țintă determinabilă, care dă ghes tuturor revendicărilor așa-zis emancipatoare. Marxismul ortodox, cel care vorbește despre lupta de clasă și despre proletari, pare acestor noi orientări de-a dreptul bătrânicios și reacționar, chiar dacă ele tot în marxism se originează. Sau mai exact în istorismul său, care rămâne una dintre premisele sale viciate.

Să refuzăm omagierea lui Marx? Poate nu ar trebui să fim atât de crispați. Ba uneori poate chiar și conservatorii ar găsi puncte de contact, cel puțin în observația că piața liberă nu lucrează în sensul valorii și că nu duce neapărat la progres. În România - ca să luăm un singur exemplu – liberalizarea educației universitare și ”concurența” au dus exact la contrariul teoriei de manual. Anumite lucruri ar trebui protejate de acțiunea pieței, tocmai pentru a le conserva calitatea sau după caz demnitatea morală. În fine nu teama superstițioasă de marxism ne va proteja, ci luciditatea de fiece clipă, cu atât mai mult cu cât răul este extrem de versatil.