Carmen Lidia Vidu: Revoluţiile au sensul lor, dar nu sunt suficiente. Ele sunt doar un început | România | DW | 24.07.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Carmen Lidia Vidu: Revoluţiile au sensul lor, dar nu sunt suficiente. Ele sunt doar un început

Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" din Bucureşti prezintă spectacolul de teatru documentar "Jurnal de România. 1989", semnat de Carmen Lidia Vidu, în aer liber, în sala Amfiteatru.

Urmăriţi videoclipul 04:52

Carmen Lidia Vidu: "Jurnal de România" este un proiect amplu necesar şi o invitaţie la dialog

"Jurnal de România. 1989" este parte a unui amplu proiect de teatru documentar "Romanian Diary", pe care regizoarea Carmen Lidia Vidu l-a iniţiat cu câţiva ani în urmă. Producţia Teatrului Naţional "I. L. Caragiale" din Bucureşti, care aduce pe scenă actorii Ion Caramitru, Oana Pellea, Florentina Țilea şi Daniel Badale, se va mai juca în zilele de 25 şi 26 iulie, precum şi pe 6, 7, 8 şi 9 august.

DW: Ne reîntâlnim la acest microfon, după discuţia purtată în toamnă, la Festivalul Naţional de Teatru (FNT) de la Bucureşti, în cadrul căruia a fost prezentat spectacolul tău "Jurnal de Timişoara", producţie a Teatrului German de Stat din oraşul bănăţean, bucurându-se de mare succes. Îmi spuneai atunci că ţi-ai dori să continui proiectul "Jurnal de România" cu un spectacol dedicat Revoluţiei din 1989. Din cauza pandemiei, spectacolul, care urma să aibă premiera în primăvară la Teatrul Naţional "I. L. Caragiale" Bucureşti, a fost amânat, găsindu-se acum soluţia prezentării lui în aer liber, la sala Amfiteatru de pe acoperişul teatrului. Cum ai pornit actualul proiect şi după ce criterii ţi-ai ales protagoniştii? Îmi imaginez că nu a fost deloc simplu, dată fiind complexitatea subiectului abordat.

Carmen Lidia Vidu: E, desigur, o soluţie bună, dar avem ceva emoţii legate de vreme, deoarece reprezentaţiile au loc în aer liber. Mi-am dorit să am actori din Ardeal, din Moldova, din Maramureş, din Dobrogea, din Bucureşti, atât mai în vârstă cât şi tineri, atât femei cât şi bărbaţi, tocmai pentru a avea o perspectivă complexă, fiindcă am simţit că această Revoluţie a fost furată de talk-showuri politice, de nume de generali, de atitudini foarte masculine şi dominante, şi că Revoluţia nu mai aparţine revoluţionarilor, că nu mai aparţine oamenilor. Că e un subiect tabu, că e un subiect greoi, că nu ne duce pe noi mintea să înţelegem dedesupturile. Cum anul trecut s-au aniversat trei decenii de la Revoluţie, mi-am propus totuşi să fac acest exerciţiu, să înţeleg ce s-a întâmplat, ce am trait şi cum s-a modificat România din acel moment şi până astăzi. E un exerciţiu de cunoaştere. Adresându-mă Teatrului Naţional din Bucureşti, era firesc să discut cu Ion Caramitru şi să-l rog să facă parte din această distribuţie, pentru că a fost un actant principal al Revoluţiei. Din distribuţia iniţială a făcut parte şi Victor Rebengiuc – să ne amintim de acel gest emblematic de a merge la televiziune cu un sul de hârtie igienică – dar din păcate a avut probleme de sănătate, plus vârsta... Oana Pellea a fost prezentă la Revoluţie, răspunzând unui apel lansat de regizoarea Olimpia Arghir, care a invitat artiştii să vină să apere Televiziunea în faţa teroriştilor. Ea a adus un caiet de poezii al tatălui ei, Amza Pellea, pentru a le recita, dar la Televiziune a fost confundată cu soţia teroristului Vlase. Când s-au clarificat lucrurile, i s-a recomandat să plece de urgenţă că e ţintă vie şi că e stare de război. Actriţa îşi mai aminteşte că a încercat să hrănească soldaţii cu sarmale. Aşadar, poveştile sunt din zona foarte dramatică, dură, intelectuală, dar există şi momente care au zâmbetul lor în tot tortul ăsta numit Revoluţie în 360 de grade. 

Mai avem doi actori. În ceea ce-l priveşte pe Daniel Badale, există o scenă importantă care a avut loc chiar în timpul Revoluţiei. Pe atunci el era soldat, obligat să se supună ordinelor. Era deci de partea cealaltă a baricadei, nu a revoluţionarilor. Badale se afla în TAB, iar Ion Caramitru în faţa TAB-ului. Fiind soldat la vremea aceea, Daniel Badale ne oferă o serie de informaţii foarte interesante din această perspectivă. Florentina Ţilea, copil la vremea aceea, a fost recitatoarea lui Nicolae Ceauşescu în vizitele oficiale ale acestuia la Iaşi.

Avem astfel cele patru perspective, care dau greutate spectacolului, la care se mai adaugă încă trei puncte de vedere: Germina Nagâţ, membră în Colegiul Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS), care prezintă o scurtă istorie a Securităţii şi vorbeşte despre cum a lucrat ea în timpul Revoluţiei, apoi îl mai avem pe procurorul procesului cuplului Ceauşescu, Dan Voinea, şi îl mai avem pe istoricul britanic Dennis Deletant. Mi-am dorit să existe şi un punct de vedere din afara României, să vedem cum a fost percepută Revoluţia dintr-o astfel de perspectivă şi de ce a fost Revoluţia atât de sângeroasă. El spune un lucru măgulitor, într-un fel, anume că Revoluţia românilor a fost singura revoluţie reală din Europa în acea perioadă şi explică de ce. Cele trei intervenţii video sunt inserate între cei patru actori, ca elemente de legătură.

Spectacolul e complex. Uitându-mă la repetiţiile generale, mi-e teamă că nu distrez publicul, că nu e destul divertisment, că nu e un spectacol relaxant, mi-e teamă să nu fie un discurs prea consistent şi intelectual, dar cred că e un spectacol necesar, care are şi ceva umor, are confesiune, are şi jurnal, are şi istorie. Sper să fi găsit tonul potrivit. Am mari emoţii şi sunt foarte curioasă să cunosc publicul sau, mai precis, publicurile – pentru că există un public în România, altul în Bucureşti şi iarăşi altul, de pildă, în Germania…

Sunt programate şi discuţii cu spectatorii?

Fiindcă jucăm în aer liber şi, ca atare, spectacolul începe la ora 21.30 şi se încheie în jurul orei 23.00, ne-am gândit să organizăm după a doua reprezentaţie, pe 25 iulie, o discuţie cu istoricul Mădălin Hodor.

Vom vedea cum reacţionează publicul, dacă e doritor de discuţii şi dacă ora nu e prea înaintată. Noi ne dorim aceste discuţii post-spectacol şi sperăm să le putem avea în momentul în care putem juca şi în spaţii închise, începând mai devreme. Am vrea să invităm, de pildă, şi un ambasador, un jurnalist, un artist, un istoric. Să sperăm că va fi posibil în toamnă. Intenţionăm, atunci când realitatea o va permite, să întreprindem turnee în ţară şi în afara României.

Ai stat de vorbă cu fiecare actor în parte, şi ai făcut, în final, o selecţie a confesiunilor lor, ca şi la spectacolele tale precedente din seria Jurnalului de România – cele de la Constanţa, Sfântu Gheorghe şi Timişoara. Ce te-a impresionat personal cel mai mult din aceste destăinuiri, din aceste poveşti? Ai înţeles ceva în plus faţă de ce ştiai despre momentul 1989?

Am aflat - şi trăiesc cu o relaxare minunată - că a fost revoluţie. În urma documentării am o stare fantastică să pot argumenta de ce cred acest lucru. Au fost români care au luptat împotriva comunismului şi a dictaturii ceauşiste. Am organizat chiar o expoziţie dedicată acestor “Eroi fără glorie”, celor ale căror nume nu le cunoaştem, care nu se numesc Doina Cornea sau Ana Blandiană, dar care, cu tot riscul, au făcut tiparniţe, au scris proteste – tineri, în vârstă, femei, bărbaţi. Mi-aş dori să realizez cândva şi un spectacol dedicat lor. Revenind la întrebare, ştiu că oamenii au ieşit în stradă, că au luptat la modul cel mai onest în timpul Revoluţiei. Faptul că a fost preluată puterea nu ştirbeşte cu nimic forţa reală a Revoluţiei. Asta am învăţat eu în urma documentării. Se fac tot felul de glume pe seama Revoluţiei, nedemne pentru cei care şi-au pierdut copiii, familia, pentru cei care au luptat cu adevărat. Ar trebui să înţelegem că revoluţiile sunt violente, că au sensul lor, dar nu sunt suficiente. Ele sunt doar un început. Iar noi, fiecare dintre noi, ar trebui să continuăm prin schimbarea mentalităţii, prin învăţarea unor noi filozofii politice şi gândiri sociale.

Ne ajută aceste confesiuni să înţelegem de ce este România aşa cum este ea astăzi?

Cred că tipul ăsta de dialog – cu actorii, prin confesiunile lor – duce la o maturizare a gândirii şi la o înţelegere a situaţiei în care noi trăim. Cred că acesta este de fapt rolul ustensilei numite teatru. Să cizeleze o nouă societate din punct de vedere cultural. 

Vă mai recomandăm

Audio şi video pe aceeaşi temă