Jocul Marilor Puteri, Unirea și placiditatea politicienilor de azi | România | DW | 24.01.2023
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Analiză

Jocul Marilor Puteri, Unirea și placiditatea politicienilor de azi

Unirea Principatelor în 1859 a fost unul din efectele secundare ale Războiului Crimeii, în care puterile europene împreună cu otomanii s-au bătut cu Rusia, care voia să-și extindă influența și dominația în Europa de Est.

Ceea ce se întâmplă în Ucraina acum are rădăcini similare iar cei care se lasă orbiți de propaganda anti-occidentală și mizează pe o iluzorie victorie a Rusiei în războiul care a început în 2022 ar putea să se uite puțin în urmă, pentru a înțelege că privesc prin partea greșită a binoclului istoric.

Acum 170 de ani, la 1853, armata rusă trecea Prutul și ocupa Bucureștiul iar comandantul acestor forțe prelua puterea în mod absolutist în cele două Principate. Ocupația a fost într-un fel urmarea ambiției lui Napoleon al III-lea, proaspăt venit la putere în Franța după o lovitură de stat, care l-a convins pe sultan să-l recunoască drept Protector al creștinilor din Imperiul Otoman, rol exersat în mod tradițional de Rusia.

Țarul Nicolae I a cerut să împartă cu Franța acest Protectorat, dar Poarta l-a refuzat iar Rusia a rupt relațiile diplomatice cu otomanii și a trimis 80.000 de militari în Principate pentru a-și demonstra forța și a-i intimida pe turci. Imperiul Otoman avea însă o armată de aproape 150.000 în Balcani. Lordul Palmerson, artizanul politicii externe britanice în secolul al XIX-lea, îi scria atunci Lordului Aberdeen, șeful guvernului de la Londra la acea dată, că invadarea Principatelor Române, aflate sub suzeranitate otomană, este un casus belli pentru sultan iar Anglia nu-l poate sfătui să rămână pasiv.

Imperiul Otoman declară în toamna anului 1853 război Imperiului Țarist și trupele turcești trec Dunărea. Spre sfârșitul anului, flota otomană la Marea Neagră e strivită de ruși, care preiau supremația pe mare. În primăvara anului 1854, Franța și Marea Britanie declară în mod oficial război Rusiei iar la începutul verii Austria cere Sankt Petersburgului să evacueze Principatele și face o înțelegere cu otomanii (Convenția de la Boiacikoy). Austriei, care avusese relații speciale cu Rusia, i s-a permis să ocupe Principatele în numele Imperiului Otoman, după ce convingea Rusia prin negocieri sau alte metode să se retragă. Austria considera că era în avantajul ei să ia poziție față de Rusia fără să-i declare război și să devină astfel mediator între Est și Vest.

Abia în iulie 1854 rușii încep să se retragă din Principate, fiindcă Imperiul Țarist risca să fie atacat de pe trei fronturi: dinspre Dunăre, Caucaz și Crimeea. Apoi, în septembrie, englezii și francezii debarcă aproape 70.000 de militari în peninsula din Marea Neagră, unde se așteptau să primească și ajutorul tătarilor autohtoni. Rușii, pe de altă parte, aveau în Crimeea doar 34.000 de soldați, slab pregătiți și insuficient înarmați. În septembrie 1855, forțele comune occidentale și otomane au ocupat Sevastopolul.

Pe tot parcursul Războiului Crimeii au existat negocieri de tot felul, mai ales impunerea Protectoratului colectiv al Marilor Puteri asupra Principatelor. Acesta era doar unul dintre proiecte, pe care miza Franța, dar Londra insista, de pildă, și să rupă de Rusia statele baltice, Polonia și Finlanda.

La sfârșitul anului 1855, Austria transmitea Rusiei ultimatumul alianței occidentale, în care erau două chestiuni centrale: Marea Neagră devenea o mare neutră, Rusia urma să-și retragă flota și să-și dărâme fortărețele de pe litoral iar sudul Basarabiei, de unde rușii controlau Gurile Dunării, revenea Principatului Moldovei. Acești termeni au fost acceptați înaintea Conferinței de la Paris care a debutat în februarie 1856 și unde urma să se decidă condițiile în care s-ar fi putut face unirea Principatelor.

Rusia vedea în unire o piedică în calea influenței ei în Europa de Est, în vreme ce Franța miza pe unirea Principatelor, care ar fi devenit un pilon al politicii sale externe în această regiune. Austria se opunea, de teamă ca nu cumva Transilvania să fie și ea atrasă în această ecuație, iar Turcia considera că unirea i-ar fi îngreunat controlul asupra celor două Principate. Anglia a sprijinit inițial ideea, dar ulterior și-a dat seama că unirea devenea o trambulină pentru aspirațiile Parisului. Totuși, diplomații ruși au trecut de partea unirii, doar pentru că au sesizat posibilitatea diviziunii dintre occidentali.

În final, Tratatul de la Paris care a pus capăt Războiului Crimeii lăsa Principatele sub suzeranitatea Porții, dar le recunoștea independența administrativă, posibilitatea de a întreține o armată națională și de a-și dezvolta relații economice cu alte state. De aici încolo, elitele politice din Principate au construit unirea, împotriva opoziției Austriei și Turciei, înțelegând momentul istoric, care înlocuia realitatea așa cum era cu realitatea așa cum și-o doreau.

Oamenii politici din Principate aveau idealuri, proiecte naționale și voința de a le pune în aplicare. Aproape că nici nu se poate face o comparație cu placiditatea politicienilor de azi, care merg înainte pe drumul cel bun doar împinși de la spate de la Bruxelles și Washington, lăsându-se în voia hazardului, fără să-și asume întru-totul direcția aleasă.