1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

A murit Jaques Chirac, fostul preşedinte al Franţei

Andreas Noll
26 septembrie 2019

Împreună cu cancelarul Schroeder a înfruntat SUA în războiul din Irak. A eşuat în chestiunea Constituţiei Europene şi a fost condamnat. Joi, fostul preşedinte francez Jaques Chirac a decedat la vârsta de 86 de ani.

https://p.dw.com/p/3QJGZ
Jacques Chirac Ehemaliger Präsident Frankreich
Imagine: Reuters/P. Kovarik

În ultima vreme nu a mai apărut decât rar în spaţiul public. Omul pe care adversarii politici, dar şi simpatizanţii îl porecliseră "Buldozerul" era slăbit în urma unei comoţii cerebrale. Şi fizic şi sufleteşte. Prin intermediul soţiei sale Bernadette, fidela sa parteneră din vremea studenţiei, francezii mai aflau din timp în timp noutăţi din luxosul lor apartament de pe malul stâng al Senei. Astăzi, familia a comunicat că fostul preşedinte a trecut la cele veşnice.

Jacques René Chirac a stat mai bine de 40 de ani în rampele scenei politice franceze. Cariera sa a debutat în anul 1962. După absolvirea celor două şcoli superioare de elită Sciences Po şi ENA, Chirac, în vârstă de 30 de ani, a obţinut un post de colaborator al guvernului condus de premierul Georges Pompidou. Sub conducerea sa, Chirac a preluat câţiva ani mai târziu primul său post ministerial, pentru a deveni apoi, sub preşedintele Valéry Giscard d'Estaing, premier, vreme de doi ani.

La vârsta de 49 de ani, ambiţiosul politician conservator a candidat pentru prima dată în alegerile prezidenţiale, dar a suferit o înfrângere. Şi în 1981 şi în 1988 el a trebuit să se dea bătut în faţa socialistului François Mitterrand.

Preşedinte la a treia încercare

Chirac, născut la Paris pe 29 noiembrie 1932, şi-a găsit patria politică la Corrèze, o regiune agricolă, conformă preferinţelor sale pentru bere şi bucătăria consistentă tradiţională. Dar baza sa de putere a rămas totuşi capitala. Acolo el a studiat, acolo a înfiinţat în anii 1970 o mişcare gaullistă proprie, intitulată „Rassemblement pour la République" (RPR). Tot acolo, în 1977, Chirac a fost ales primar general.

La Paris, Chirac a fost promovat dintr-un post de mare răspundere în altul şi tot la Paris i-a şi apus steaua. Deja primele decizii pe care le-a luat în calitate de preşedinte au stârnit o virulentă opoziţie. În campania electorală, Chirac a anunţat că va "asana fractura din societatea franceză". Dar, odată ajuns la Palatul Elysée, el şi-a întors poporul împotrivă. Planurile sale de reformă profundă în domeniul social au provocat conflicte sociale grave, astfel încât preşedintele s-a văzut nevoit să bată în retragere. Şi nu a fost singura dată în timpul mandatelor sale în fruntea statului. 

Tot în capitală el a trăit, după retragerea din politica activă, cea mai gravă umilinţă. După ce nu a mai beneficiat de imunitatea de preşedinte, un tribunal parizian l-a condamnat în 2011 pe Chirac la doi ani de închisoare cu suspendare pentru delapidare, abuz de încredere şi avantajare ilegală. Primul proces penal din istoria republicii intentat unui fost preşedinte a fost o reglare juridică de conturi cu cei 18 ani pe care Chirac i-a petrecut în funcţia de edil-şef al Parisului.

S-a opus invadării Irakului, în asentimentul francezilor

Chirac a avut mai mult succes în politica externă decât în cea internă. Dar şi în acest domeniu, preşedinţia sa a debutat sub semnul iritării. State vecine, dar şi mulţi aliaţi, au protestat împotriva anunţatelor noi teste atomice în Atolul Mururoa. Cancelarul german Helmut Kohl a fost nemulţumit că noul preşedinte al Franţei nu i-a consultat în prealabil pe partenerii germani. Şi succesorul social-democrat al lui Kohl, Gerhard Schroeder, a avut la început o relaţie distantă cu preşedintele neo-gaullist. Ulterior însă, cei doi s-au postat în fruntea unei coaliţii care s-a opus invadării Irakului, înfruntându-l pe preşedintele de atunci al SUA, George W. Bush. Chirac a atins de altfel în 2003 apogeul popularităţii sale. Noua sa victorie la urne, consumată cu doar câteva luni înainte, s-a datorat însă mai ales faptului că în turul doi de scrutin contracandidatul său a fost, surprinzător, extremistul de dreapta Jean-Marie Le Pen.

Dar şi în cel de-al doilea mandat al său de preşedinte, Chirac a fost părăsit de câteva ori de legendarul său instinct politic. Deşi Constituţia ţării nu l-a obligat s-o facă, preşedintele pro-european a convocat în 2005, fiind sigur de victorie, un referendum asupra proiectului de Constituţie Europeană. Majoritatea a votat însă împotrivă. Deşi se impunea demisia preşedintelui, acesta a rămas în funcţie, dar nu a mai găsit resurse în ultimii doi ani de mandat, în care s-au înregistrat şi ciocniri grave în suburbii, pentru o relansare a proiectului său politic.

Chirac le-a propus francezilor schimbări

Când, în 2007, la Palatul Elysée s-a instalat succesorul său, Nicolas Sarkozy, francezii au început iarăşi să-l vadă cu alţi ochi pe fostul preşedinte. Enervaţi de un Sarkozy perceput drept hiperactiv şi aflat în goană după bani, mulţi au început să-i ducă dorul lui Chirac, îndrăgit fiindcă a fost mereu o personalitate jovială şi apropiată de popor.

După 12 ani de preşedinţie, Chirac le-a lăsat moştenire francezilor un munte de reforme sociale neînfăptuite, dar şi realizări importante. Între acestea se numără desfiinţarea stagiului militar obligatoriu şi organizarea unei armate puternice de profesionişti pentru misiuni externe, precum şi interzicerea baticului musulman în şcoli publice şi universităţi.

Preşedintele s-a bucurat de mare recunoaştere acasă şi în străinătate şi pentru corectarea istoriografiei oficiale. Chirac a fost primul preşedinte francez care a recunoscut deschis implicarea Franţei în persecutarea şi uciderea evreilor francezi în timpul ocupaţiei naziste. Mai ales această moştenire a sa istorică rezistă până astăzi.