Iulian Ciocan: „Să fii un scriitor de cursă lungă”

Iulian Ciocan (n. 1968 ) este unul dintre cei mai cunoscuți și mai traduși scriitori români din Republica Moldova.  

A absolvit Facultatea de Litere a Universității „Transilvania” din Brașov, avându-i ca profesori pe Gheorghe Crăciun, Alexandru Mușina, Alexandru Cistelecan ș.a.  

Înainte să scrie proză a publicat două volume de critică literară: „Metamorfoze narative” (1996) și „Incursiuni în proza basarabeană” (2004), și a făcut mai mulți ani jurnalism la Radio Europa Liberă. 

A editat până acum cinci romane: „Înainte să moară Brejnev” (2007), „Tărâmul lui Sașa Kozak” (2011), „Iar dimineața vor veni rușii” (2015), „Dama de cupă” (2018) și „Clovnul” (2021). Și are un nou roman pe masa de lucru. 

Iulian Ciocan a fost invitat să participe la ediția din acest an a Târgului Internațional de Carte de la Leipzig – un bun prilej să discutăm despre creația sa.  

*** 

DW: Iulian Ciocan, cum s-a întâmplat trecerea ta de la critica literară la proză? Ce imbold te-a făcut să „schimbi armele”, ca să spun așa?

Iulian Ciocan: Am scris la început critică literară, am publicat articole și în revista „Contrafort”, și, la un moment dat, am simțit nevoia să scriu proză, mi-am dat seama că am niște povești în mine pe care vreau să le spun, să le aștern pe hârtie. Experiența de critic literar m-a ajutat să le structurez, să le concep, întrucât critica, teoria literaturii îți oferă toate instrumentele necesare pentru a administra o narațiune. 

Cum ai ieșit din carcasa teoreticianului literar?

Într-adevăr, proza presupune o libertate de care criticul literar nu se poate bucura, dar și proza are niște rigori ale ei. Nu poți să scrii chiar tot ce-ți vine în cap, trebuie să alegi doar pasajele care sunt mai interesante, mai relevante, care mișcă narațiunea înainte. Trebuie să te gândești foarte bine cum avansează acțiunea și la raportul dintre acțiune și personaj, la dialoguri. Sunt multe lucruri pe care se cuvine să le iei în considerare atunci când scrii proză, când vrei să faci un roman bun.  

„Sunt un scriitor urban” 

Tematica primelor tale romane vine în mod firesc din biografia ta de adolescent născut la Chișinău și trecut prin epoca sovietică – vremuri pe care noi, oameni de o anumită vârstă, le mai ținem minte. Cum ai găsit „măsura” potrivită pentru a reda acea lume sovietică și post-sovietică?

M-am gândit că important pentru mine ca autor este să spun ceva esențial despre Chișinău, orașul meu natal. Mi se pare că în acest oraș s-au întâmplat lucruri foarte importante pentru destinul Republicii Moldova, pentru destinul Basarabiei.  

Sunt un scriitor urban. Nu prea îndrăznesc să descriu lumea de la țară, sate, peisaje rurale, pentru că nici nu prea cunosc bine acea lume și, în general, este mult mai ușor pentru tine ca autor să descrii un spațiu familiar.  

Apoi m-am gândit că trebuie să descriu Chișinăul în diferite etape ale sale. Am început cu perioada brejnevistă  - „Înainte să moară Brejnev” este un roman despre anii 1978-1982 și mi-am zis că este important să scot la iveală situații care anunță cumva viitoarea prăbușire a sistemului sovietic.  

Bunăoară, am acolo un pionier sovietic, pe nume Iulian, care aruncă la un moment dat roșii de la balcon în capul unui veteran sovietic, asta după ce îl ajutase pe acest veteran să facă niște munci în casă, să urce treptele etc. Ei bine, pentru o asemenea faptă – aruncatul roșiilor în capul veteranului – pionierul ar fi fost aspru pedepsit pe vremea lui Stalin .Or, în perioada brejnevistă o asemenea faptă nu mai comporta aceste riscuri. Apăreau, de asemenea, tot felul de indivizi în blugi, hipioți etc., cu toții anunțau o viitoare prăbușire, se poate spune...

Vremea distopiilor 

În romanul „Iar dimineața vor veni rușii” imaginezi o virtuală agresiune rusească prin Transnistria asupra tinerei democrații moldovene. Subiectul unei invazii rusești, care se poate repeta în orice moment, e o tentație perpetuă pentru orice scriitor, dar tu chiar ai așternut-o pe hârtie, nu ai rămas doar la nivelul unei percepții generale.

Este, într-adevăr, o temă care plutește în aer, meritul meu, poate, este că m-am mișcat mai repede decât alții. Trebuie să spun că mi-au plăcut dintotdeauna distopiile și am avut mereu convingerea că prezența unor distopii vorbește despre maturitatea unei literaturi.  

M-am gândit că un „28 iunie 1940” se poate repeta, într-un fel. Am început să scriu romanul în 2012, iar în 2014 a avut loc anexarea Crimeei, ceea ce un pic mi-a complicat lucrurile, pentru că atunci când începusem să scriu romanul Ucraina parcă era o „prietenă” a Rusiei, iar în 2014 am constatat că nu mai sunt prietene, dar am decis că trebuie să-mi continui narațiunea pentru că indiferent de ce prietenii are, Rusia nu-și schimbă năravul și va tinde mereu să anexeze teritorii străine. 

Ce este o distopie? 

Este antonimul utopiei, cea care prefigurează un viitor luminos, armonios, fericit și... imposibil, pe când distopia desemnează o viziune neguroasă, abominabilă a lumii.

Unii cronicari ai romanului tău te-au rugat, mai în glumă, mai în serios, să nu insiști pe distopia unei invazii rusești, pentru a nu o provoca... Vorbim despre puterea obscură a literaturii, acea idee borgesiană că scrisul determină realitatea. Poate scrii un roman mai... luminos, chit că războiul din Ucraina pare chiar o distopie materializată?

Când scrii distopii, încerci să proiectezi un viitor care este o prelungire firească a prezentului, ori prezentul mi se înfățișează în culori nu tocmai roz în această parte a lumii.

Mi se pare, mai nou, că întreaga lume a țâșnit din imaginația unui autor care a luat-o razna... Fantasma unei invazii rusești ne bântuie pe toți, e o frică perpetuă, dar mă gândesc și la alte teme ale tale. Tu ai fost și jurnalist, ai lucrat mulți ani la Europa Liberă, ai scris „tablete” cotidiene, pe care ulterior le-ai adunat în mai multe volume. Jurnalismul te-a ajutat la scrierea romanului „Dama de cupă”? 

Jurnalismul, e adevărat, mi-a livrat foarte multe teme și motive, m-a ținut conectat la realitatea socială și politică a Republicii Moldova. Citind tot felul de interviuri cu politicieni, reportaje, știri despre cutare eveniment, automat ai acces la niște teme și motive pe care ulterior le poți topi, dezvolta, transfigura în narațiunile tale. Aici însă există un risc, întrucât atunci când îmbrățișezi jurnalismul și-n același timp scrii proză, trebuie să ai puterea de a te desprinde de contingent, de stilul și viziunea proprii jurnalismului.  

Ispita de a-ți „vinde” păcatele 

În „Dama de cupă” ataci problema corupției, a decăderii morale a unei administrații edilitare, iar simbolul acestei degringolade este o groapă imensă care înghite întregul oraș. În schimb, în romanul subsecvent, „Clovnul”, mergi mai departe: focalizezi pe imaginea „statului captiv”, și ai un personaj ușor recognoscibil: Marele Oligarh. Eroul central însă e Clovnul. Ce rol are Clovnul în romanul tău? 

Clovnul ispitește persoanele, le propune bani, cash. Clovnul le spune: „vinde-mi păcatul tău, cu cât este mai grav păcatul, cu atât mai mulți bani îți dau”. Or aici este o problemă: atâta timp cât tu mai ai păcate, poți să te salvezi, le poți ispăși cumva, te poți duce la biserică, poți face o faptă bună. Dar în clipa în care ți-ai „vândut” păcatele, nu mai există cale de salvare. Se intră într-o decădere morală fără limite, fără remușcări, pentru că acest Clovn nu-ți dorește binele, el întruchipează o altă fațetă a răului. 

Cei doi, Marele Oligarh și Clovnul, în aparență, sunt niște rivali, niște adversari, dar întruchipează două fațete ale Răului, două creaturi care influențează nociv destinele personajelor, care se pomenesc între Clovn și Marele Oligarh ca între ciocan și nicovală. Vrând să scape de unul, se îndreaptă spre celălalt, sperând să se salveze, dar e o iluzie, rămân tot acolo, în zona prăbușirii morale. 

Succesul în străinătate 

Să vorbim despre prezența cărților tale în străinătate. Ești unul din scriitori basarabeni cu multe traduceri peste hotare, unde au prins la public. 

Prima traducere a fost în Cehia, „Înainte să moară Brejnev” (2009, Editura Dybbuk), apoi după câțiva ani, în 2015, a doua traducere, în Slovacia („Tărâmul lui Sașa Kozak”), și în 2017 prima traducere în franceză („Tărâmul lui Sașa Kozak”). Și pe măsură ce lucram la mai multe romane lucrurile cumva se mișcau. Și acum am volume publicate în zece limbi, fără să pun la socoteală fragmentele de roman care apar prin reviste. E foarte greu să răzbați pe piața străină, însă o traducere îți poate aduce o altă traducere: ai apărut în Cehia, bunăoară, după aceea în Slovacia, în Bulgaria și tot așa. CV-ul îți devine tot mai consistent și asta îți deschide multe uși.  

Am avut și un film documentar la Arte TV, am fost invitat la mai multe târguri de carte și la festivaluri internaționale (bunăoară la PEN World Voices, New York, 2011), mi-au apărut cronici și interviuri în reviste importante din Occident: Global Voices, Ouest-France, Le Monde, La Stampa, La Repubblica, Il sole 24 ore, în ziare din Olanda, De  Volkskrant și Trouw. Colaborez cu Livia Stoia Literary Agency care mi-a facilitat găsirea unei edituri importante în Ungaria, unde am publicat „Iar dimineața vor veni rușii”. Acum am o surpriză plăcută în Germania, trei romane îmi apar cam în același timp: „Iar dimineața vor veni rușii” la Dittrich Verlag, „Dama de cupă” și „Tărâmul lui Sașa Kozak” la Noak & Block. Sper că îmi va apărea și al patrulea. 

Ai fost tradus și în Italia. 

În Italia mi-au apărut două romane, am participat la Târgul de carte de la Torino, cu sprijinul financiar al Institutului Cultural Român, și am fost invitat la festivalul din Udine Vicino-Lontano, în această țară am un foarte bun feedback și multe cronici.  

Așteptări de la Leipzig 

Iulian, ești invitat mai nou la Târgul de carte de la Leipzig, și invitația, cum spuneai și tu, a venit pe un teren gata afânat, grație celor trei romane ale tale apărute în Germania. Ai avut de curând și o cronică foarte bună în Frankfurter Allgemeine Zeitung. Cum privești acest sejur la Leipzig pentru tine ca scriitor?

Îmi doresc să văd Târgul de carte de la Leipzig, ar fi pentru prima dată. Am fost în toamnă la Târgul de carte din Viena, unde am avut o lansare foarte frumoasă cu sprijinul Fundației Traduki, cea care m-a ajutat cu apariția cărții „Iar dimineața vor veni rușii”, la Editura Dittrich. Am dat autografe, am vândut multe exemplare. Nu știu cum va fi la Leipzig, dar mă bucur că voi fi prezent la această fiestă a cărții: să cunosc orașul, să am întâlniri... Eu sunt o fire mai sceptică, știu cât de greu e să te impui pe piața occidentală și în special în Germania, dar încerc să fac ce pot: interviuri, lansări, vânzări... 

Ce sfat le-ai da unor scriitori din Republica Moldova, în special unor tineri, care visează la afirmarea internațională?

Să aibă încredere în propriile forțe, să scrie niște cărți interesante, cărți care ar putea mai curând să intereseze un străin decât un cititor din spațiul nostru. Eu întotdeauna atunci când îmi concep romanele mă gândesc la un cititor din străinătate. Poate că și asta m-a ajutat să fiu tradus. Și să ia în serios literatura, să își ia în serios propriul efort. Trebuie să fii un scriitor de cursă lungă, să ai puterea să treci peste probleme, obstacole, peste perioade de ariditate, decepții, parti-pris-uri, și să scrii. Și dacă tu crezi în ceea ce faci, vei răzbi.