Iubirea necondiţionată. Şi întrebări despre dreptate

Recunoştinţa e, potrivit Suveranului Pontif, cea mai bună cale de a schimba lumea. ”Spuneţi mulţumesc”, ne îndeamnă şeful Bisericii Romano-Catolice.

În mesajul transmis miercuri la prânz, cu ocazia binecuvântării tradiţionale Urbi et Orbi, Papa a menţionat "victimele violenţei şi persecuţiilor", şi ceea ce a numit "nedreptatea" respingerii migranţilor într-o Europă a inimilor "împietrite“ şi a "zidurilor indiferenţei". El a evocat, în context, situaţia socială şi politică din Africa, "silindu-i pe mulţi să traverseze pustiuri şi mări care se transformă în "cimitire". Recomandându-le sudamericanilor, între care venezuelenii, să mizeze pe "reconciliere", Papa a mai abordat Siria, Ucraina, prigonirea creştinilor din vestul Africii, involuţiile din Orientul Mijlociu şi nevoia ca Libanul să revină la un model "armonios“ de convieţuire.

În pofida acestei lungi liste, lacunele ei şi unele din memorabilele cuvinte rostite de Suveranul Pontif în liturghia din noaptea de Ajun al Crăciunului şi de a doua zi m-au lăsat perplex. Mă lupt din greu să le înţeleg. Nu pentru că n-aş crede că vecinul nostru merită ”fapta noastră bună, chiar dacă nu e bun”. Şi nu pentru că n-aş crede în necesitatea recunoştinţei, ori în eficienţa ei extraordinară.

Dar chiar şi pe cei mai răi, m-am întrebat? Îl va fi iubit El ”necondiţionat” şi pe un Pol Pot? Pe Stalin? Pe teroriştii securişti împuşcând oameni la întâmplare, în decembrie 89? Pe Mao şi pe succesorii săi, criminalii comunişti chinezi care evocă la tot pasul armonia, dar au ordonat masacrul din Piaţa Tienanmen? Pe Hitler? Regimul său nazist? Pe asasinii lui în masă din unităţile speciale de împuşcat evrei? Pe ucigaşii lagărelor de exterminare? În timp ce mă lupt să pricep moral, teologic şi intelectual mesajul papal, mă chinuie şi alte întrebări spinoase. Ce înseamnă a iubi necondiţionat?

Înţeleg oare toţi credincioşii diferenţa dintre ura faţă de rău şi cea faţă de răi? Nu favorizează răul docilitatea fie şi doar prezumtivă faţă de cei răi? Despre ce rău vorbesc? 2019 e plin de el.

Genocidul creştinilor din Orientul Mijlociu a continuat. La fel, persecuţiile la care s-au văzut supuşi yazidiţii. Ori musulmanii botezaţi, a căror pedeapsă este capitală, dacă sunt capturaţi şi judecaţi în unele ţări musulmane, ca Iranul. Creştinii sirieni care s-au refugiat din calea urgiei abătute asupra patriei lor scufundate în teroare şi război s-au confruntat cu refuzul de a fi ajutaţi de către filiala iordaniană a Agenţiei ONU pentru Refugiaţi şi angajaţii ei musulmani. Cei din urmă le-au blocat celor dintâi accesul la ajutoare alimentare, reliefa recent Paul Diamond, un jurist specializat în apărarea drepturilor omului, citat de Gatestone Institute. Discriminarea creştinilor, relevă aceeaşi publicaţie, pare a afecta şi politica occidentală în chestiunea imigraţiei, de vreme ce Regatul Unit n-a primit în 2017 decât 11 creştini. E un număr infim, reprezentând 0,2% din totalul refugiaţilor din Siria, deşi creştinii au alcătuit, până la război, 10 la sută din populaţia condusă de guvernul de la Damasc.

Să fim recunoscători, ne cere Papa. Bine, dar cum? Şi cui? Regimului de la Damasc pentru că şi-a asasinat şi alungat populaţia? Pentru că persecută şi majoritatea sunită şi varii minorităţi? Kremlinului, pentru că a salvat, susţine şi perpetuează împreună cu ayatolahii iranieni acest regim? Sau poate regimului chinez pentru că a lansat o vastă operaţiune de spălare pe creier a uigurilor, internaţi în masă în terifiante lagăre de reeducare şi chinuiţi ca tibetanii înaintea musulmanilor?

De ce tace Papa în replică la faptele unora "dintre cei mai răi"? Să le fim recunoscători liderilor occidentali pentru că din motive economice, sau din laşitate, pun batista pe ţambal când se confruntă cu tiranii? Că nu reuşesc să combată eficient un antisemitism crescând, iar pe alocuri debordant? Sau ONG-urilor apusene pentru că de atâta treabă cu frânarea schimbării climei şi a neajunsurilor presupuse ale capitalismului au cam uitat de oameni şi de drepturile lor fundamentale, încălcate năprasnic nu doar în Iran, ci şi-n Hongkong şi, cu atât mai mult, în China continentală?

Sau în Coreea de Nord şi în Rusia lui Putin? S-ar putea ca toate acestea să le inspire unora celebra replică freudiană: ”tâlharii îi văd, dar unde e mântuitorul?” Mie îmi aminteşte de un pasaj al Genezei, în care biblicul Avraam e angrenat într-o energică târguire cu Creatorul, căruia îi cere să scutească Sodoma, Gomora şi alte trei oraşe, dacă între păcătoşi se află şi oameni de treabă. Căci, după cum retoric întreabă patriarhul, ”Judecătorul a tot pământul va face, oare, nedreptate?"

Episcopii catolici germani au deplâns, în mesajul lor de Crăciun, reducerea încrederii în Biserica Catolică. De ce ţine această estompare? Ce-a determinat evanescenţa încrederii credincioşilor catolici? Potrivit episcopului german Bode, în cauză, din unghiul multora, e "lipsa de credibilitate a discursului Bisericii cu privire la D-zeu”. Sau e o propensiune accentuată spre toleranţa faţă de intoleranţă?