Istoria ca mântuire | Global | DW | 09.11.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

Global

Istoria ca mântuire

La centenarul finalului Primului Război şi la 80 de ani de la ”Noaptea de Cristal”, Europa ar trebui să se simtă bine. Să-şi fi învins demonul. Şi să-şi celebreze libertatea şi prosperitatea. De ce oare nu poate?

În fond, la capătul acestui secol de istorie germanii, dar şi românii şi polonezii ar avea (spre deosebire de unguri) ample motive să se bucure. ”Tirania istoriei”, înfierată de Mircea Eliade în numele ”omului modern”, care n-ar putea scăpa de apăsarea ei decât ”abolind timpul”, pare să se fi dovedit în acest răstimp neabolit extrem de miloasă cu mulţi europeni.

Nicicând Bătrânul Continent nu s-a bucurat de o mai îndelungată şi consistentă perioadă de libertate, prosperitate şi pace, decât în intervalul scurs dela ultimul război mondial încoace. Război, precedat de pogromul la scară naţională comis de nazişti în Germania anului 1938.

Începând de la 7 noiembrie, evreii din Germania au început să fie atacaţi pe tot cuprinsul Reichului. Cioburile ferestrelor sparte ale caselor şi ale casatelor vitrine ale magazinelor evreieşti, precum şi ale candelabrelor făcute ţăndări în sinagogile incendiate,  acoperind străzile oraşelor germane au împrumutat acestui pogrom la scară naţională numele său edulcorant.

În fapt, n-a fost o ”noapte de cristal”. Au fost trei zile şi nopţi de foc, de cenuşă, de plumb, de umilinţă, schingiuiri, privări de libertate şi asasinate pentru evreii germani şi ai lor. Dar n-au fost numai vâlvătăile unei tragedii evreieşti. Ci, prin consecinţele lor, şi o pustiire de durată germană, românească, europeană. Infamiile săvârşite la 9 noiembrie 1938, la două decenii după revoluţia care pusese capăt imperiului german şi Primului Război şi indiferenţa şi pasivitatea multor europeni faţă de crime aveau să prefaţeze cea de-a doua conflagraţie mondială şi căderea din civilizaţie prin Holocaust.

Urmările prăbuşirii în barbarie sunt departe de a se fi epuizat. Între altele pentru că nu s-au extras concluziile adecvate din acest cataclism. 

Germania oficială şi-a asumat nu de azi de ieri trecutul şi răspunderea pentru ticăloşia lui. Preşedintele Bundestagului, Schäuble, a estimat, în Parlamentul berlinez, la 9 noiembrie 2018, că în timpul pogromului declanşat de regimul nazist, ”drumul spre prăpastie al Germaniei" ar fi devenit "vizibil pentru toţi”. Concomitent, demnitarul creştin-democrat a lansat avertismente împotriva antisemitismului şi a recrudescenţei lui, reliefând că excesele comise ”actualmente împotriva oamenilor de religie evreiască relevă cât de importantă continuă să fie...protecţia lor”.

Or, Schäuble se înşală. Drumul spre hău n-a fost din păcate câtuşi de puţin "vizibil pentru toţi". Dincolo de câţiva evrei şi de o mână de intelectuali, oare cine l-a văzut căscându-se la timp? Şi cine a înţeles realmente, azi, ce s-a întâmplat cu adevărat? A-i proteja azi pe evrei înseamnă nu doar a combate antisemitismul eficient, ci, înainte de orice, a prezerva democraţia. Care-i priveşte pe toţi. Or, dacă neevreii resimt ”tirania istoriei”, deplânsă de un Mircea Eliade care îşi urmase în rinocerizare mai întâi ezitant, apoi entuziast, profesorul legionar, nerezistându-i, precum colegul său, Mihai Şora, celebrat zilele trecute la împlinirea a 102 ani, oare cum se simt azi evreii europeni?

La două săptămâni de la cel mai amplu atentat antisemit din istorie, comis peste ocean, la o sinagogă neapărată de poliţie din Pittsburgh, pe evrei îi preocupă, cu siguranţă, mai puţin iudeofobia unui grup restrâns de extremişti americani, decât ura nu mai puţin ucigaşă care s-a lăţit şi înstăpânit în Europa.

Virulenta, iraţionala, maladiva, străvechea duşmănie i-a retransformat pe evrei în victime nu doar în Franţa ori Marea Britanie, unde, potrivit statisticilor oficiale, incidentele antisemite au crescut substanţial, ca şi în Germania, în ultimii ani, ci şi în centrul şi estul Europei. În vest, evreii au redevenit ţinte nu doar pentru extrema dreaptă, neonazistă şi cea stângă, care-şi acoperă vrăjmăşia şi repulsia sub faldul prezumtiv pudic, în fapt hidos, al antisionismului, ci şi pentru propaganda rusă, care susţine ambele extreme. La vituperarea, ameninţarea şi agresarea lor numai puţin detestabilă, dar, din raţiuni de corectitudine politică, prea puţin tematizată de presa mainstream, participă cu tot mai mult elan şi minoritatea vertiginos crescândă a imigraţiei musulmane.

Lor li se adaugă tot mai deschis şi vădit oameni din centrul spectrului politic, incapabili să realizeze că e sinucigaş a cotiza la acest străvechi flagel al antiudaismului, o formă extrem de pernicioasă, în fapt mortală, pentru civilizaţie, de a dori moartea caprei vecinului. 

Căci, până la urmă, antisemitismul, care funcţionează lesne, după cum  se vede şi în România, şi cu şi fără evrei, nu e doar despre israeliţi. Ori despre religia monoteistă aflată la temeiul culturii iudeo-creştine a Europei. E despre noi toţi. Nu întâmplător, antiudaismul a însoţit istoria creştină a Europei, ca şi pe cea musulmană a Orientului Apropiat şi Mijlociu. Nu întâmplător, a marcat hitlerismul de la un cap la altul, precum şi prăbuşirea în negură, sub nazism, a Europei. Fiind propriu oricăror totalitarisme, inclusiv comunismului, legionarismului, sau islamismului, antisemitismul este, nu în ultimul rând, despre neevrei. E despre libertatea  lor, civilizaţia şi democraţia lor. Ca şi despre modul în care se aranjează cu ”tirania  istoriei”. În speţă despre modul cum îşi asumă trecutul.

Jenaţi de similitudinile dintre totalitarisme şi de complicitatea lor cu hitlerismul, comuniştii au trecut sub tăcere Holocaustul şi au manipulat lecţiile lui, amânându-le, de pildă românilor, şansa unei productive elucidări a propriei deveniri. Parte din antisemiţi au eşuat în stupiditatea negaţionismului.

Evreii, în schimb, au tras din genocid concluzia caracterului indispensabil al unui stat naţional. Spre deosebire de ei, elitele germane au parcurs drumul invers. L-au tematizat asiduu, postulând însă necesitatea edificării unei lumi pacifiste, pe cât posibil universalist-globaliste, care să depăşească o gândire naţionalistă cotată, progresist, drept caducă şi periculoasă.

Disjuncţia dintre aceste două filosofii ale istoriei diametral opuse, ca şi radicalizările şi ideologizările lor, dau azi de furcă unei lumi apusene aflate în dezintegrare nu în ultimul rând din cauza inadecvărilor memoriei şi metastazării unor divergenţe azi capitale. Abia constructiva lor depăşire ar putea mântui democraţiile europene, salvând continentul  de actuala sa polarizare şi de primejdia neototalitară care-l paşte, ca şi Apusul de drumul către hău pe care pare, inexorabil, să se fi angajat.