1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Israelul și lumea față cu un proxim armistițiu

Petre M. Iancu
19 mai 2021

În timp ce presiunea acceptării armistițiului crește, Israelul se confruntă și cu riscul inerent amplorii narațiunii antisioniste în mass-media, inclusiv românească, plină de false echivalări și comparații pro-teroriste.

https://p.dw.com/p/3tdAP

Pare că un acord de încetare a focului între statul evreu și grupările teroriste din Gaza e iminent. Deși teoretic dezirabilă, o asemenea înțelegere e o spadă cu două tăișuri. Ar salva pe moment vieți. Dar ar amenința altele, net mai multe, dacă, încheiată prematur, sub crescânda presiune internațională, riscă serios să compromită capacitatea disuasivă a statului evreu, asupra populației civile a căruia s-au abătut aproximativ 3.500 de rachete.

Neslăbit suficient, agresorul terorist ar putea relua oricând, cu arsenale sporite și modernizate, tirul ucigaș. Iată de ce e imperativă analiza conflictului și a aspectelor sale nu doar militare, ci și a noutăților și constantelor lui, ca și a impactului lor asupra comunității internaționale. Între care, nu în ultimul rând, asupra europenilor și românilor.

Noutăți

Nouă ar fi capacitatea Hamas de a scăpa relativ ușor dintr-o confruntare soldată cu moartea a numai circa 160 dintre combatanții ei și alte zeci de extrem de regretabile victime civile, după ce a pricinuit moartea a 12 civili israelieni, între care doi copii și a repurtat câteva succese considerabile.

Între ele, nouă și foarte îngrijorătoare pentru statul evreu e capacitatea organizațiilor extremiste și a mediilor antisemite interne și externe de a inflama eficient fanatismul și a provoca astfel ciocniri interetnice și interreligioase în interiorul Israelului și în orașe cheie.

Nu mai puțin alarmantă, pentru singura democrație din regiune, ar fi putința islamiștilor, de a-și păstra nu doar capacități balistice redutabile, ci și abilitatea de a genera presiuni internaționale și a se erija în forța conducătoare în interiorul ecuației palestiniene, în care liderul autorității autonome, Abbas, a ajuns derizoriu și gruparea sa, Fatah, pare caducă.

Nouă, remarcabilă și, pentru statul evreu satisfăcătoare, e în schimb atitudinea ponderată și reținerile Rusiei și statelor arabe în reacție la un conflict demarat de o tabără arabă. E clar că țările arabe, din care unele și-au normalizat, cu sprijinul administrației Trump, raporturile cu statul evreu, sunt conștiente că în spatele conflictului actual se situează nu atât legitimele aspirații palestiniene, cât interesele și arsenalul inamicului comun, iranian.

La rândul ei, Moscova se simte între ciocan și nicovală. Rusia, al cărei grup etnic rus are o demografie deficitară și e o federație cu o importantă și crescândă minoritate musulmană, îngroșată perpetuu de imigrația din Asia Centrală, dominând copios zone și republici sensibile, precum cele din nordul Caucazului, are de ținut cont de agendele aliaților ei mai vechi sau mai noi de la Teheran, Ankara și Beijing. Kremlinul n-are însă niciun interes să vadă un stat național, vădit nesupus agendei globaliste, antinaționale, a elitelor occidentale, să sucombe în fața presiunilor unor forțe aliate cu fundamentalismul islamist.

Constante

Veche rămâne în schimb ura antisemită clocotind invariabil când în cauză e statul evreu. Din pricina sensibilității subiectului, la orice conflict militar implicând Israelul, presa apuseană explodează. Și, de regulă, dă pe dinafară cu osândiri ale statului evreu. Se umple de false echivalări și comparații ale crimelor terorismului islamist de tip Hamas și Jihadul Islamic cu faptele, uneori criticabile, ale democrației israeliene. E doldora de contestări și înfierări ale măsurilor de apărare ale statului evreu și de falsificări ale raportului de forțe, astfel încât Hamas să fie acreditat ca un soi de eroic David redivivus, iar forțele armate israeliene să apară ca un părelnic monstru antedeluvian.

Unul, chipurile, ”ucigaș” de copii (a căror viață e amenințată, în realitate, de terorism), căruia, în virtutea presupusei lui răutăți și omnipotențe, nu i se admite dreptul elementar al unor măsuri de autoapărare.

Din presă, narațiunea antisionistă, în fapt antisemită, de vreme ce le refuză doar evreilor dreptul la un stat propriu, se exportă global, se vinde ca pâinea caldă, inundă rețelele sociale și produce presiuni politice antiisraeliene. Și antidemocratice.

Noutăți și constante românești

Fenomenul e valabil, mai nou, pentru întregul spațiu european și chiar și pentru zone care, precum cel dintre Carpați și Dunăre, s-a distins mult timp prin neutralitate, ori simpatie față de un stat evreu democratic, adăpostind, totuși, aproape jumătate de milion de oameni vorbitori de limbă română, sau descendenți ai acestora.

De la Antonescu, legionari și de la epoca planurilor de genocid antisemit ale stalinismului târziu încoace, când evreii urmau să fie deportați dincolo de Ural, pentru ca apoi să fie lichidați în lagăre, iudeofobia nu s-a vădit mai amenințător prezentă în discursul public românesc.

Această ură se conexează natural, la vechi resurse de antisemitism gardiste și antonesciene. Dar cât și unde e structurată ideologic, ura iudeofobă se coagulează în jurul narațiunii antisemite postmoderne, alimentate din varii surse ”antisioniste”, între care, mai ales, din discursul anticapitalist, neomarxist, apusean.

Acest ”progresism” prevalent în rețele sociale cochetează fatal și reacționar cu fanatismul religios musulman, promovând islamism chiar și sub forma lui teroristă. În acest scop avansează argumente falacioase, minciuni sadea, povești de groază, manipulări subtile, toate menite să discrediteze Israelul și pe evrei și să poleiască imaginea grupărilor teroriste gen Hamas și Jihadul Islamic, precum și teze demonstrabil false, ca presupusul ”furt” evreiesc de țară arabă, ori a ”genocidului” palestinian.

Ce curios ”genocid”! Care se soldează nu atât cu nimicirea arabilor în Țara Sfântă, cât, dimpotrivă, cu permanenta creștere a numărului palestinienilor din Gaza și Cisiordania. Și cu sporirea nu doar a numărului arabilor israelieni, ci și a prezenței lor în universități, partide și foruri de elită, în Parlamentul israelian de la Ierusalim, în funcții de stat de reală răspundere.

Or, această realitate, situată la antipodul îndoctrinărilor, nu pare în stare să relativeze o narațiune devenind agitprop virulent mai cu seamă în contextul unor altercații militare iscate de campanii teroriste antiisraeliene. Toxicul amestec rezultat din relatări de presă chipurile echidistante, în fapt masiv dezechilibrate, e otrăvit suplimentar, între Carpați și Dunăre, de mica parte fanatizată a tot mai amplelor și intenselor raporturi românești cu lumea musulmană palestiniană, sau extrapalestiniană.

Acest amalgam dăunează nu doar imaginii statului evreu ci și celei a românilor și ar putea fi deosebit de pernicioasă și riscantă pentru tânăra și fragila democrație românească.

Care depinde de înțelegerea justă a propriei situații, ca și a complexei situații regionale și globale, de vreme ce, în satul global al societății informaționale, ele sunt interdependente.

Or, nimic nu smintește mai rău și împiedică mai eficient această justă înțelegere decât permanenta repetare și reșapare de mituri, falsificări și minciuni istorice și contemporane.

Miturile față cu realitatea

Una afirmă o falsă și moralmente monstruoasă echivalență între statul evreu și grupările teroriste, care, spre deosebire de forțele armate ale micului stat democratic agresat, atacă deliberat populația civilă a inamicului. Aceste organizații poartă împotriva statului evreu un război prin interpuși cu sprijinul altor grupări similare, toate finanțate, înarmate și teleghidate din țări terțe, de felul Iranului, sau al bastioanelor din Turcia și Qatar ale Frăției Musulmane, a cărei filială palestiniană este Hamas.

Până și ministrul de Externe ale stângistei administrații americane, Blinken, s-a văzut deci silit să amendeze, recent, ceea ce a numit, textual, într-un interviu acordat televiziunii norvegiene, ”falsa echivalență dintre Hamas, un grup terorist atacând nediscriminat civili israelieni și...Israel, un stat ce se apără”.

Spre a contracara evidența, mitologia postmodernă, pro-teroristă, vrea să acrediteze falsa impresie a unui stat evreu uriaș, aparent invincibil, de tipul lui Goliat, încercând să sugrume un mic și simpatic David palestinian. Care, departe de a fi terorist, punând în pericol și ființa națională palestiniană și interesele ei, ar apăra-o chipurile.

Nimic mai neadevărat. Înarmat cu o praștie, David a ieșit la luptă dreaptă împotriva gigantului, dar n-a lansat, laș, rachete dindărătul unor scuturi vii, din preajma caselor de locuit, a grădinițelor, spitalelor și lăcaşurilor de rugăciune, spre a combate și împuțina copii, femei și restul populației civile a dușmanului, iar nu armata lui.

Concomitent, alianța susținând terorismul Hamas e formidabilă, de vreme ce a ajuns să pună în pericol și pacea internă a multor țări europene. De pildă, în orașele britanice în care se agresează și se maltratează rabini, cum i s-a întâmplat recent spitalizatului Rafi Goodwin, bătut măr, din senin, pe stradă, de doi adolescenți musulmani. Ori în cele germane. În care, în ciuda avertismentelor și măsurilor de protecție oficiale, imigranți, nu arareori islamiști, precum și activiști ai extremei stângi, atacă tot mai frecvent, in corpore, sinagogi, ard drapele israeliene, scandează lozinci antisemite, iar autoritățile prea adesea tac, se arată pasive, ori dau înpoi în fața unor demonstrații ”pro-palestiniene”, neradiografiate clar de presă.

”Răcnetul Carpaților” și ”Vocea Patriotului Naționale”

Nici vorbă nu poate fi, deci, de o confruntare dezechilibrată cu Israelul în rol de Goliat. Ci doar de una asimetrică, defavorizând statul evreu când, de partea coaliției antiisraeliene, activează și bună parte din presa internațională. Cum altfel să se explice maniera în care agenții de presă majore, ca Associated Press, admit să se lase recrutate în campania propagandistă antisionistă?

Când statul evreu a bombardat recent, în reacție la miile de rachete lansate din Gaza, un bloc turn adăpostind oficiile AP și ale postului tv Al Jazeera, al emiratului Qatar, cel controlat de Frăția Musulmană, șeful agenției, Pruitt, s-a arătat consternat. S-a pretins ”șocat și oripilat”, sugerând că n-ar crede versiunea autorităților israeliene, potrivit cărora edificiul adăpostea structuri de spionaj ale Hamas. Căci AP nu ar fi avut indicații că Hamas e în clădire.

Pe cuvânt de onoare? Să ”nu știe” agenția și aliații ei de la ONU și din lumea ONG-urilor de ideologia totalitară, islamistă a organizației aflate în fruntea minusculei fâșii? De faptul că Hamas hărțuiește, intimidează și lichidează orice tentativă de jurnalism independent? Să ignore AP că teroriștii administrând Gaza de la evacuarea ei completă, de către evrei, în 2005, își instalează sistematic arsenalul și punctele de comandă, ori alte facilități în proximitatea unor ținte civile, de preferință școli, spitale, moschei și jurnaliști străini, a căror atacare iscă un asurzitor vacarm de acuze de crime de război și de condamnări globale?

Ar fi foarte curios să nu aibă habar de aceste evidențe. Căci AP are la lucru, permanent, în Gaza, nu mai puțin de 12 jurnaliști, de șase ori mai mulți decât plătește bogatul post public german ARD în Israel și teritoriile palestiniene împreună, de patru ori mai mulți decât gazetarii alcătuind grupul minuscul de corespondenți germani de care dispune ARD în China comunistă!

Să existe oare o relație directă între acest disproporționat număr de corespondenți de presă în Fâșie, la care se adaugă și oștirea colegilor lor de la alte agenții, ziare și televiziuni și între periodicele agresiuni teroriste, replicile militare pe care le provoacă automat și narațiunile prevalente, antiisraeliene, pe care le alimentează în vaste zone ale lumii?

Să servească oare, toate, la a genera presiuni internaționale de asemenea amploare încât să se soldeze cu tolerarea intolerabilului, a atacurilor masive, obsesiv reluate periodic, cu rachete tot mai sofisticate și ucigașe, asupra populației civile a unei democrații care a dovedit repetat, spre deosebire de Hamas, că vrea pace?

Evident, AP știe net mai mult decât admite. Publicația americană Daily Wire relua recent o relatare publicată în 2014, în ”The Atlantic”, de jurnalistul AP Matti Friedman, despre maniera în care agenția sa de presă e utilizată de Hamas ca să transmită lumii basme. Potrivit lor, Israelul ar fi, chipurile, ”o națiune prigonitoare oprimând palestinieni nevinovați”, iar Frăția Musulmană și Hamas ar fi nu teroriste, ci organizații pasămite ”tolerante” și ”liberale”.

Aceeași mărturie a unui corespondent din fâșie reliefa că fusese informat de șefii săi de la AP că orice jurnalist ”relatând critic despre Hamas”, în Gaza, ”se află în pericol”. Tot el reliefa tactici azi trecute sub tăcere de presa progresistă. De pildă ”plasarea de arme în zone civile”, utilizarea lor întru provocarea de replici militare ucigătoare de civili, tendința jurnaliștilor și a patronilor lor de a se lăsa intimidați, fără a da șantajul și presiunile în vileag și fără a filma altceva decât, la ordin, victimele civile, reale sau nu, prezentate pe tavă de Hamas.

Vestul și pacea

Cu o asemenea presă e tot mai grea, dacă nu imposibilă contracararea narațiunilor contrafăcute care abundă, acreditează o falsă istorie a conflictului israeliano-arab și a ciocnirilor actuale și alimentează global un antisemitism tot mai virulent, de natură să pună în pericol nu doar Israelul și pe palestinieni, ci toate democrațiile din lumea liberă.

În aceste condiții ce ar trebui să facă guvernele apusene? Ar fi imperativ ca liderii politici americani și europeni să lămurească datele reale ale litigiului, cerând și presei mainstream și social media să-și facă datoria fără rest. Nu mai puțin util ar fi să se abțină de la a exercita presiuni de stopare prematură a contraofensivei israeliene și de a reclama, simultan, concesii politice unilaterale din partea statului evreu, spre a recompensa astfel extremismul și agresiunea, în dauna negocierilor și apetenței pentru o soluție negociată.

SUA și Germania dau, în acest context, semnale contradictorii. Americanii s-au arătat slabi și concesivi nu doar în fața Chinei ci și a Iranului, ceea ce pare să fi stimulat agresiunea în chip zdravăn, pentru ca după atacul Hamas, SUA să se plaseze ferm de partea statului evreu.

Șeful diplomației germane, Maas, și-a anunțat plecarea la Ierusalim și Ramallah, pentru medieri între israelieni și palestinieni, dar nu înainte de a fi condamnat clar și explicit Hamas, grupare islamistă exercitând ”terorism cu rachete imposibil de justificat”, căreia i-a atribuit fără echivoc vina escaladării conflictului cu Israelul. Ceea ce e bine.

Cum bine e că, în prealabil, autoritățile germane au lansat un avertisment Iranului, de vreme ce au procedat la scoaterea în afara legii a unor organizații finanțând Hezbullah, brațul șiit, terorist, prelungit în Liban, al Persiei ayatolahilor și-au condamnat explicit și excesele antisemite ale demonstrațiilor pro-palestiniene, organizate cu sprijinul Teheranului.

Dar tot Biden și Maas au lansat, vai, alte semnale concesive față de agresori, cerând, primul, Israelului, ”dezescaladarea semnificativă pe calea unei încetări a focului”, iar al doilea un ”armistițiu imediat”. Poziția lor e clar contrară țelurilor lor declarate. Fiindcă negocieri oneste și pacea nu se vor obține prin premierea, sau cocoloșirea, ci doar prin pedepsirea severă, sensibilă, durabilă, a agresorului și a agresiunii.