Ispita extremistă şi daimonul din noi

Cum e posibil ca un Parlament să adopte, în numele apărării adevărului istoric, o lege care, potenţial, îngroapă adevărul istoric, îngreunând descoperirea lui? Forul legislativ de la Varşovia a adoptat o lege masiv criticată în SUA şi în Israel pentru că tinde să criminalizeze şi să pedepsească menţiunea cooperărilor poloneze cu naziştii, în timpul Holocaustului.

În România, un grup de militanţi creştini a oprit cu forţa prezentarea peliculei ”120 de bătăi pe minut", un film laureat al  marelui premiu al juriului la Cannes, anul trecut, despre lupta pentru acces la tratament, despre dragostea şi moartea unor oameni contaminaţi cu virusul SIDEI.

Un copil de opt ani dintr-o suburbie pariziană s-a văzut lovit sălbatic şi pus la pământ. Doi agresori adolescenţi recunoscuseră în el "evreul", căci băiatul purta pe cap o kippa. Un islamist bănuit de participare la unul din cele mai crunte masacre teroriste din istorie, soldat, tot la Paris, cu moartea a 130 de oameni, a compărut luni, 5 februarie, în capitala Belgiei, în faţa judecătorilor săi.

Ce au toate acestea în comun? Fapte năşite de excesul de zel. Un fanatism tipic epocii. Şi un extremism care ia proporţii. Dar de ce? De ce pare tot mai greu de evitat fundamentalismul? Ultranaţionalismul? Ura? De ce le vine unora uşor să  întrerupă difuzarea unui film despre minorităţi sexuale contrazicându-le convingerile? Altora să bată un copil nevinovat? 

Pentru că există senzaţia bălăngănirii periculoase la marginea prăpastiei. Pentru că greaţa şi ameţelea îi năpădesc uneori pe unii ca pe călătorii unui montagne-russe. Pentru că în epoci turbulente, de schimbări profunde, dorinţa omului de a se agăţa de ceva cât mai stabil devine, uneori, irepresibilă. Or, nimic nu depăşeşte în turbulenţă modernizarea şi globalizarea.

Şi nimic nu ne pare mai stabilă decât identitatea noastră, pe care buletinul n-o poate defini cu forţa sufletelor şi colectivităţilor. În lumea arabă şi islamică, identitatea se defineşte, cu precădere, religios. În lumea vesteuropeană, ea obişnuia să se definească, în genere, etnic, înainte ca statul să devină unul al cetăţenilor şi al drepturilor şi libertăţilor lor. Acum e, adesea, politică. În fine, în universul esteuropean, identitatea e, de regulă, o mixtură naţional-religioasă.

A o avea, respecta şi cultiva are virtuţi psihologice deloc neglijabile. Căci o identitate clară conferă vigoare şi forţa de a rezista fatalităţilor destinului. Din contră, globalizarea favorizează dezorientarea. La fel, relativismul, la modă într-un Occident în care, de prea mult bine, deconstrucţia pe cale politică a vechilor axiologii a continuat fără să li se găsească valorilor evacuate vreo suplinire valabilă.

Înlocuirea preeminenţei credinţelor religioase cu o etică a drepturilor omului, puse sub semnul întrebării de progresismul militant n-a reuşit fără să işte ample controverse. S-a ajuns la accentuarea drepturilor animalelor în detrimentul celor religioase. Ori la exacerbarea protecţiei drepturilor minorităţilor sexuale, prin încălcarea libertăţii de conştiinţă a celor refuzând să le trateze fără să le discrimineze.

Nu mai puţin problematică s-a dovedit insistenţa europeană şi stângist-americană pe universalismul unei lumi globalizate, fără naţiuni. Şi această stăruinţă are, culmea, valenţele ei identitare, intoleranţele şi extremiştii ei. Astfel, a acuza de naţionalism, de şovinism, rasism şi extremism, naţiuni mici şi mijlocii cu segmente apreciabile de populaţie temându-se puternic de o proximă depeizare naţională şi religioasă, prin imigrarea masivă a unor populaţii necreştine, neeuropene, a devenit o obişnuinţă. Şi un demers identitar de care se cramponează unii în exces.

El conferă sentimentul apartenenţei la o elită morală şi politică şi al unei superiorităţi eterne progresiştilor. Cei din urmă se delimitează, astfel, dispreţuitor şi exclusivist, de exclusivismul şi prezumtiva prostie ori răutate a patrioţilor, credincioşilor şi îmbisericiţilor, consideraţi, adesea, a fi nu mult mai inteligenţi decât imbecilii.

Ar trebui să fie, dar nu este inutil de subliniat cât de pernicioase sunt cantonările definitive şi irevocabile în orice identităţi exclusivist-extremiste, care-l transformă pe Celălalt, fie el evreul, Soros, americanul, polonezul, neamţul, homosexualul, statul Israel, ”statul paralel”, "naţionalistul", într-un duşman etern şi ireductibil.

Ea legitimează ura ce ne distruge, înainte de a justifica ascensiunea şi instalarea la putere a unui regim totalitar, liberticid, care sfârşeşte prin a-i tiraniza pe toţi, minoritari şi majoritari, atei şi credincioşi, globalişti şi patrioţi, prefăcându-i pe mulţi în criminali.

Or tocmai în această capcană cade, ritmic, omul, de parcă n-ar fi în stare de mai bine. Hecatombe de jertfe umane au provocat, în ultima sută de ani, regimurile totalitare, dar omul continuă să şi-o caute cu lumânarea, ”căzând”, vorba lui Bellu Zilber, ca fraierul, „la partid”, fie el comunist, fascist sau islamist. Sau legionar. Dar de ce e oare atât de uşor să ne lăsăm duşi în ispită?

Pentru că hăul care ne atrage, parcă irezistibil, în catastrofă, nu e extern. Nu-i în afara noastră, în duşmani, în celălalt. Inamicul e, prea adesea, în noi, cum ştim de la Dostoievski. Şi cum reliefa Sigmund Freud, reluat recent, în New York Times, de Marci Shore, într-un articol despre „Gaura memoriei pe care şi-o sapă polonezii” cu noua lege torpilând libera expresie şi cercetarea istorică.

Există remedii? Pare c-ar putea ajuta iubirea de aproape şi educaţia. Dar un personaj din "Viaţă şi destin", al lui Vasili Grossman, îşi aminteşte de "mari cekişti, preţuitori ai lui Voltaire, cunoscători ai lui Rabelais, admiratori ai lui Verlaine"...ca şi de călăul Moscovei, un "bătrân leton simpatic, care cerea permisiunea să predea hainele executatului unei case de copii".

Ce valorează, prin urmare, educaţia şi iubirea de aproape, fără iubirea de D-zeu şi de sine? Şi cum e să ne iubim pe noi fără să îmblânzim daimonul din noi? Fără să ne disociem de el durabil?