Iranul, lumea liberă şi întâlnirea cu istoria

Regimul iranian continuă să-şi autodemaşte ilegitimitatea. Islamiştii din grupul cel mai dogmatic, care-l susţine pe liderul suprem, aiatolahul Kamenei, ca şi pe alesul acestuia în funcţia de preşedinte, Mahmud Ahmadinedjad au dezlănţuit teroarea politică spre a pune capăt celor mai ample mişcări de protest de la revoluţia islamică încoace. Nimic nu susţine mai convingător teza fraudării scrutinului prezidenţial.

În timp ce forţele aparatului represiv îi vânează pe tinerii ieşiţi în stradă spre a-şi exprima opoziţia faţă de trucarea alegerilor iraniene, cenzura iraniană încearcă în disperare să scurt-circuiteze căile de comunicaţie interne şi externe ale maselor care cer să li se respecte voturile şi voinţa. Or, spre deosebire de confruntările din trecut ale unor regimuri totalitare hotărâte să anihileze mişcări de protest ameninţând să le disloce, recursul la cenzură nu e tocmai lesnicios în era internetului şi a telefoanelor mobile.

Prin bloguri, prin intermediul twitter, youtube şi altor site-uri şi reţele de socializare, comunitatea informaţională globală susţine din răsputeri irepresibila năzuinţă de libertate a milioane de iranieni. Iar aceasta în ciuda eforturilor imense ale regimului de la Teheran de a desfiinţa orice formă de libertate a presei, în condiţiile în care în Iran au tot fost arestaţi, torturaţi ori ucişi încă înainte de scrutinul prezidenţial numeroşi tineri autori de bloguri.

Ceea ce nu i-a împiedicat pe studenţii la Teheran să dea cu tifla cenzurii. Imaginile filmate pe străzile iraniene cu telefoanele mobile ale demonstranţilor, imagini plasate cu sutele şi miile în reţea vorbesc cu un glas limpede. Un glas ce nu mai poate fi redus la tăcere.

Între timp răzmeriţa a cuprins toate marile oraşe ale ţării. Departe de a opri revoltele, sângele vărsat de poliţie în tentativa de a frâna protestele pare să le fi alimentat. Conform datelor oficiale ar fi fost împuşcaţi până la 17 ianuarie 7 tineri. Mai credibile sunt ştirile circulând în Internet. Potrivit lor, aparatul represiv iranian ucisese până miercuri dimineaţa peste 40 de oameni. Atmosfera de pe întreg teritoriul Persiei amintea în aceiaşi zi de cea din preajma revoluţiei islamice de-acum 30 de ani.

Atâta doar că, de această dată, tinerii ieşiţi în stradă nu mai luptă pentru islamism, ci pentru deschidere şi libertate. Pentru o viaţă mai bună, mai puţin tutelată de un clericalism găunos şi bigot. Şi ca atare luptă şi pentru impunerea unor drepturi ale omului.

Privită din acest unghi, miza confruntării nu mai e decât în aparenţă propulsarea la preşedinţie a lui Hossein Mousavi, în locul islamistului de epocă de piatră Ahmadinedjad.

America ştie bine toate acestea. Din păcate însă, reacţia oficială, timorată, ezitantă şi docilă a administraţiei Obama i-a dezamăgit nu doar pe protestatarii iranieni, ci şi pe toţi occidentalii angajaţi moral, care consideră că e o sfântă datorie pentru lumea liberă să-i sprijine din răsputeri pe toţi cei ce manifestă curajul neobişnuit de a se opune unei tiranii sângeroase.

Obama s-a rezumat să-şi exprime îngrijorarea în legătură cu violenţele. Nici o vorbă de condamnare a unor alegeri vădit incorecte. Nici o vorbă osândind sălbatica represiune şi cenzură din Iran. La 16 iunie, preşedintele american a lansat un avertisment, reluat de mulţi observatori, potrivit cărora Moussavi nu e nici el mai mult decât un islamist, ale cărui diferenţe faţă de Ahamadinedjad sunt minime. Că, indiferent cine ajunge la preşedinţie, structura puterii nu se va schimba, iar America "se va confrunta şi pe viitor cu un regim ostil la Teheran".

E-adevărat că Obama e dezamăgit. După ce-a întins mâna unui regim respingător precum cel iranian i s-a răspuns cu o palmă răsunătoare.

E adevărat de asemenea că puterea reală în Iran continua la mijlocul lui iunie să fie sub controlul gărzii revoluţionare, şi a aiatolahilor lui Khamenei. Or, tocmai debarcarea acestuia şi schimbarea efectivă a sistemului - nu doar reforma de tip perestroica - ar putea fi, în cele din urmă direcţia finală de atac a revoltelor celor ce-au ieşit în stradă, riscându-şi viaţa spre a protesta contra fraudării scrutinului.

Or, declaraţiile oficiale americane, care păcătuiesc prin exces de prudenţă n-au făcut decât să-i demobilizeze pe protestatari şi să le semnalizeze forţelor dogmatice că vestul le dă mână liberă să continue să înăbuşe orice speranţă de schimbare.

Acum 30 de ani, predecesorul lui Obama, Jimmy Carter, un demnitar nu mai puţin de stânga decât actualul şef al Casei Albe, părăsea la greu guvernul şahinşahului, un aliat fidel al SUA, permiţând revoluţiei islamice să învingă, să se întoarcă împotriva occidentului şi să incendieze Orientul Mijlociu. Doctrina destabilizatoare a teocraţiei şi a fundamentalismului islamic avea să se extindă pretutindeni.

Se pare că la Casa Albă se subestimează odată în plus forţa şi impactul unei virtuale revoluţii iraniene. Una care, dacă are loc, ar putea de această dată modifica profund, în bine, Orientul Mijlociu. Ar fi bine ca Obama, carismaticul mesager al "schimbării", să nu rateze propria sa întâlnire cu istoria. Cea iraniană. Şi cu cea a lumii libere.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu