1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Ipocrizie şi inerţie

Petre M. Iancu
11 aprilie 2018

De ce rezistă PSD la putere? Pe ce se bazează ascensiunea populismelor şi persistenţa la butoane a unor Putin, Erdogan şi Orban? Pe prostia şi anemia opoziţiei? Desigur. Dar şi psihologia maselor ar putea fi lămuritoare.

https://p.dw.com/p/2vqp8
Deutschland Rosenmontagszug Düsseldorf 2017
Imagine: picture-alliance/dpa/F. Gambarini

În timp ce puterile militare occidentale îşi calibrau extrem de laborios reacţia la barbariile chimice şi minciunile pe bandă rulantă ale Rusiei şi acoliţilor ei din Siria şi aiurea, perplexitatea a continuat şi va continua să-i marcheze pe mulţi. Cum e posibil ca popoare civilizate, care au gustat din mierea demnităţii şi libertăţii, să se umilească, alegându-şi de bunăvoie conduceri inepte, corupte, crapuloase, care par să le fure pe faţă, ca regimul Putin? Sau regimul Dragnea?

Cum e posibil să accepte să-şi demonteze democraţiile, chezăşia libertăţii şi propăşirii lor? Discuţia pe acest subiect e, pentru mulţi, abia la început. Dar pentru lumea liberă e imperioasă urgenta sa lămurire. Acest demers nu va putea ocoli constatarea uriaşei ipocrizii care sugrumă viaţa internaţională, erodând de multă vreme încrederea naţiunilor în elitele lor politice şi mediatice.

Iată un aspect esenţial al germenelui care a virusat Europa şi a săpat la temelia statelor de drept, anemiind decisiv popoare ajunse, în reacţie, din opţiunea lor fermă pentru democraţie, în febra populismului naţionalist. Nenumărate sunt măştile acestei ipocrizii.

Le vedem pe chipul perfid al politicienilor apuseni, care au persiflat şfichiuitor ideea oricărui proces al comunismului, asistând pasiv, ani la rând, la subminarea, de către reţele securiste, a societăţilor ex-comuniste. Iar apoi, la violarea sistematică, de către Putin, a tuturor regulilor de civilizaţie şi convieţuire internaţională. Or, ani la rând i s-au găsit ţarului cele mai diverse scuze. Nu puţini au închis ochii la monstruozitatea unora din faptele lui. Ori le-au subestimat sistematic.

Au întreţinut tenace, duplicitatea unui prezumtiv "dialog", împăciuitorist, menit să le ascundă laşitatea, dar să le asigure puterea, deşi înţelegeau că duc o politică sinucigaşă. Că libertatea nu e divizibilă. Că Rusia face tot ce-i stă în puteri să torpileze vestul. Că-i subminează coeziuna şi capacitatea de acţiune. Că îi lichidează forţa de atracţie încercând să demonstreze terţilor că orientarea către valorile şi normele occidentale este futilă, mai utile fiind, chipurile, tirania, dictatura, forţa brută.

De ce de ani şi ani se complac, populist, în vest, mase de politicieni "antipopulişti" în ipostaza, grotescă şi irespirabilă, a unui antiamericanism (sau antisionism) ridicol şi contraproductiv, în loc să militeze pentru unitatea vestului şi o minimă intransigenţă în apărarea valorilor occidentale?

Zărim similare măşti şi pe figura unor formatori de opinie. De pildă pe a filistinilor care vituperează contra central- şi est-europenilor, somându-i să respecte democraţia, în timp ce pun umărul progresist şi relativist la ciuntirea "corect politică" a libertăţii de expresie şi la o ideologie a cărei supremă afirmare e recursul la botniţe şi la căluşuri. De pildă prin stigmatizarea sau marginalizarea, ca "islamofobe", a opiniilor conservatoare critice la adresa migranţilor ori a islamului, articulate, bunăoară, de scriitori germani eminamente democratici, precum Ralph Giordano, ori Uwe Tellkamp.

Le ”admirăm”, ca bărbi profetice, arborate de câte un publicist, urmaş al victimelor Holocaustului, inflamat în faţa ecrasantei victorii electorale a lui Viktor Orban. Or, una este a avertiza, pe drept, democraţiile europene în contra instigărilor la ură şi-a condamna antisemitismul din antisorosimul militant al propagandei ultranaţionaliste. Cu totul alta dubla măsură care ne determină să uităm, din oportunism, că afluxul de migranţi musulmani a importat în şcolilele şi societăţile germane şi europene forme virulente de negaţionism şi antisemitism.

Ambele isme sunt politică de stat în lumea arabă şi musulmană, după cum releva recent politologul siriano-german Bassam Tibi, în paginile ziarului elveţian NZZ, regretând plierea Germaniei în faţa unei islamizări de felul celei zugrăvite de cărturarul francez Michel Houellebecq în controversatul său roman, ”Soumission”. Al cărui compatriot şi coleg nu mai puţin faimos, Bernard-Henri Levy, consideră că ”singura zonă a globului care a rămas nedenazificată e lumea islamică”. 

N-ajunge deci să vituperăm lideri populişti. Care, să ne înţelegem, departe de a fi exemple, sunt, dimpotrivă, o veste rea în special pentru popoare care, abia ieşite din comunism, se văd reimersate în sosul toxic al iliberalismului şi al intoleranţei cu inflexiuni antisemite, xenofobe şi rasiste.

Dar, dacă facem abstracţie de propensiunea totalitară manifestă la Moscova şi în cleptocraţia instalată pe malurile Dâmboviţei, populismul reprezintă mai degrabă o reacţie regretabilă.

Nu rădăcina răului. Mai pernicios îmi pare stângismul delirant. Căci hrăneşte fantasme şi promovează degringolada axiologică din cauza căreia nenumăraţi oameni se simt izolaţi, depeizaţi şi lăsaţi social şi psihologic pradă senzaţiei instabilităţii globale şi pericolului terorist, tentaţi ei înşişi, ca atare, să-şi combată angoasele luând calea extremismului.

Util ar fi să înţelegem că ascensiunea populistă (inclusiv în interiorul unor partide mimând respectabilitatea, ca PSD-ul) nu e iraţională. Sau accidentală. Ea se bazează nu atât pe succesele proprii, uneori incontestabile, în cazul unui Trump sau Orban, cât pe slăbiciunea frecvent autoindusă a partidelor din opoziţie. 

Căci, între altele, adversarii clasici ai populismului tind frecvent să se comporte arbitrar şi trufaş, dispreţuind elitist, spre paguba proprie, mase în genere inerte. Despărţirea de ele e mult facilitată de agitpropul antidemocraţilor. Care amplifică slăbiciunea adversarilor populismului prin îngroşarea propagandistică a unui presupus caracter "alogen", "multinaţional" "multicultural" al opoziţiei, al elitelor şi partidelor clasice.

Or, o dată izolate şi în derivă, gloatele preferă oricând un tâlhar ca Baraba, resimţit ca ”al nostru”, oricărui mântuitor, oricât de demn, perceput însă ca incomprehensibil, ori străin.

Există leac? Desigur. Primul şi cel mai important e îndepărtarea măştilor, preludiu al învăţării din erori şi înfrângeri, al revenirii la pământ din lumea iluziilor sf, al combaterii laşităţii, falsificatorilor şi duplicităţii, al clarificărilor morale şi discursive. 

Urmează, pe lângă activarea în contra inerţiei, refacerea încrederii naţiunilor în clasa politică şi presă.