Un papă răsăritean pentru lumea întreagă

Nu a uitat niciodată ororile războiului. În 1995, într-un discurs ţinut cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la încheierea ultimei conflagrații mondiale, Papa Ioan Paul al II-lea și-a amintit următoarele: "Frica, violența, marile lipsuri, moartea; experiențe dramatice de separare dureroasă într-o perioadă în care nu au existat nici siguranță, nici libertate; convulsii ce nu mai pot fi șterse din memorie, provocate de o distrugere ce nu a cunoscut granițe."

Demnitatea inalienabilă a omului și dorința acestuia de libertate au fost două aspecte care l-au marcat pe Ioan Paul al II-lea, suveranul pontif din Polonia, care a condus Biserica Catolică în perioada 1978-2005. În urmă cu o sută de ani, el s-a născut, pe numele Karol Wojtyla, la Wadowice, lângă Cracovia. Viața sa a devenit un fel de oglindă a acestor vremuri.

Prieteni evrei

Tânărul Karol, care și-a pierdut mama când avea opt ani, era un tip sportiv și un adevărat multitalentat. A avut numeroși prieteni evrei. Mai târziu, ca tânăr student la teologie, a scris poezii și a jucat alături de alți studenți în piese de teatru scrise tot de el.

Un spirit liber, ale cărui studii au fost umbrite de ocupația nazistă. Wojtyla a avut de suferit în anii ocupației, a prestat muncă forțată într-o carieră de piatră și într-o fabrică. Și a văzut fumegând hornurile de la Auschwitz. Abia în anul 2000 a fost făcută publică o întâmplare din acele vremuri întunecate. Când Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Țara Sfântă, el s-a întâlnit la Memorialul Holocaustului Yad Vashem cu Edith Zierer, în vârstă de 70 de ani. În urmă cu 55 de ani, Wojtyla o găsise pe copila pe atunci în vârstă de 15 ani la marginea unui drum. Ea supraviețuise terorii lagărelor naziste. A luat-o în spate, a dus-o până la următoarea gară și i-a dat de mâncare. Nu s-au mai văzut din 1945, dar s-au reîntâlnit la Ierusalim.

Luptă pentru libertatea religioasă

Wojtyla a fost hirotonisit preot în secret, în 1946, când începuse deja o altă luptă împotriva Bisericii, de data aceasta purtată de noua dictatură comunistă din Polonia. A urmat ascensiunea în ierarhia bisericească: întâi a devenit profesor, apoi episcop, cardinal în Polonia suferindă, un fiu mândru și umil al țării sale. Tot mereu, le-a cerut guvernanților polonezi să permită populației exercitarea liberă a religiei. Iar Wojtyla a făcut parte de timpuriu din rândul celor care au căutat contactul cu catolicii din Germania și reconcilierea dintre cele două popoare.

În 1978, Karol Wojtyla a fost ales papă: primul neitalian din 1523 încoace și probabil primul slav ales în această poziție. A fost o numire de senzație în plin Război Rece între Est și Vest. Acest papă venit din Polonia, din Europa Centrală era resimţit de mulţi ca venind de foarte departe. 

A fost un papă care a făcut față ambelor sisteme totalitare majore ale secolului XX: național-socialismul și comunismul. La violența cu care s-a confruntat, el a răspuns, așa cum s-a exprimat chiar el, cu o "civilizație a iubirii".

Sprijin pentru Solidarnosc

În pontificatul său de un sfert de veac, el și-a vizitat tot mereu patria comunistă, unde a îndemnat Biserica să se implice în dialogul social și a sprijinit mișcarea sindicală Solidarnosc. Papa Ioan Paul al II-lea a contribuit în felul său la căderea comunismului în Europa, la prăbușirea Cortinei de Fier și a Zidului Berlinului. Nu a putut fi oprit nici de tentativa de asasinat împotriva sa, comisă de un atentator turc.

În calitate de conducător itinerant al Bisericii Catolice, Ioan Paul al II-lea a devenit în lumea întreagă un fel de purtător al mesajului împotriva ideologiilor totalitare. I-a mustrat pe preoții care aveau simpatii socialiste. Și a militat pentru respectarea absolută a vieții: a respins, în pofida multor critici, avorturile și însămânțarea artificială.

Ca ăapă, Ioan Paul al II-lea a fost o personalitate marcantă, fiind sanctificat de urmașii săi la Vatican. Și nu doar conaționalii săi polonezi l-au numit Ioan Paul "cel Mare".

De la Biserica Romei, la cea universală

Suveranul pontif din Polonia a considerat că sarcina sa principală ar fi conducerea Bisericii în mileniul trei; în acest sens, a acționat mai curajos decât predecesorii săi întru transformarea Bisericii Romei în biserică universală. A călătorit adesea în Africa, Asia, America Latină, a cerut țărilor nordice să nu le uite pe cele sudice: "Omul trebuie să aibă prioritate în fața capitalului." În 2002/2003 s-a amestecat în politica internațională, criticând invadarea Irakului pe timpul administraţiei SUA, George W. Bush. Din cauza vârstei înaintate, vocea sa nu mai putea fi tunătoare. Dar mesajul său a rămas incisiv: "Războiul reprezintă întotdeauna o înfrângere a umanității."

Acest mare papă, spune cardinalul vienez Christoph Schönborn în termeni mai clari decât alte persoane, a avut, ca toți oamenii, și slăbiciuni: cu numiri de episcopi "fără să țină seama de nicio instituție" ar fi căpătat influență dubioasă în multe țări și, parțial, cu sau fără știrea sa, ar fi facilitat activitatea protagoniștilor celui mai întunecat capitol din pontificatul său - abuzurile sexuale comise împotriva copiilor și altor persoane de către prelați ai Bisericii Catolice. Acest capitol a fost clarificat doar de urmașii lui Ioan Paul al II-lea la Vatican, după mari presiuni exercitate de victime și de baza Bisericii.

Revoluționar, reacționar

Expertul în probleme bisericești al cotidianului "Süddeutsche Zeitung", Matthias Drobinski, îl numește pe Papa Ioan Paul al II-lea simultan "revoluționar și reacționar": un tânăr critic al capitalismului, care a pus umărul la căderea comunismului în Polonia și Europa, dar care a interzis în același timp diversitatea și opiniile diferite în interiorul Bisericii.

Deja succesorul său la Vatican, Papa Benedikt, un om mai puțin cutezător, a abordat astfel poziția de șef al Bisericii Catolice, pe care nu avea cum să o marcheze la fel de puternic precum ilustrul său predecesor. Cu Papa Francisc, din 2013 încoace, lucrurile au redevenit mai interesante: după "Papa care a venit din Est" – așa cum și-au intitulat biografia Drobinski și coautorul Thomas Urban – a venit Francisc, așa cum el însuși afirmă, "de la capătul lumii". Călătoriile acestuia seamănă cu cele ale lui Ioan Paul al II-lea, Francisc mergând hotărât mai departe și în privinţa dialogului interreligios, inițiat de predecesorul său polonez.

Francisc are o cu totul abordare, pluralistă, a Sinodului. În acest cadru consultativ intrabisericesc se luptă cu o opoziţie conservatoare, moştenire a celor doi predecesori ai săi în fruntea Bisericii Catolice. Argentineanul Francisc, mult mai radical decât înaintaşii săi, încurajează bisericile din Asia, America Latină şi Africa să meargă pe căi proprii în concordanţă cu Roma. Încă nu este clar încotro va îndrepta asta Biserica şi funcţia papală, un sistem de putere unic şi fără precedent? Cu prilejul împlinirii unui secol de la naşterea papei Ioan Paul al II-lea, actualul suveran pontif oficiază slujba, evocându-l pe marele său înaintaş, subliniază nevoia continuităţii pe scaunul papal şi îşi continuă apoi propriul drum.