Intoarcerea în ţara răpitorilor

Şeful diplomaţiei germane, Frank Walter Steinmeier a pus punctul pe i, conjurînd-o pe Osthoff să nu se întoarcă în Irak şi să se gîndească la eforturile uriaşe depuse pentru ca să fie salvată şi să-şi regăsească libertatea.

In mod vădit, Osthoff nu se vede în stare s-o lase baltă, ori măcar „mai moale”. Abia scăpată de răpitori, ea a declarat postului de televiziune arab Al Jazeera că „doreşte să se întoarcă” în ţara, în care a fost luată de pe stradă şi ţinută ostatică săptămîni la rînd. Brusc revine în actualitate întrebarea pusă în repetare rînduri după răpirea ei: în ce măsură este oare un stat obligat să se angajaze pentru salvarea unui cetăţean, care, indiferent din ce motive, preferă să ignore orice avertismente oficiale şi se pune ca atare singur în pericol? Cîtă vreme soarta îi era în cumpănă această întrebare nu putea fi legitimă, iar Steinmeier a respins-o deopotrivă din motive morale şi politice.

Nu există un răspuns univoc la această întrebare. E firesc ca statul să-şi asume răspunderea de a-şi apăra cetăţenii şi datoria de a se îngriji de ei. La rîndul lor, cetăţenii trebuie să se bucure de certitudinea că statul nu-i va lăsa de izbelişte în caz de necesitate. Pe de altă parte, cetăţeanul are şi el obligaţia de a demonstra un minimum de conştiinţă a a răspunderii. E clar că datoria statului faţă de cetăţean decurge dintr-un principiu al solidarităţii care angajează ambele părţi, atît pe cetăţean cît şi statul. N-avem de-a face aici cîtuşi de puţin cu o stradă cu sens unic, ori cu un permis de liberă trecere pentru aventurieri sau fanatici.

Simultan, statul nu se poate deroba pur şi simplu, de la un anumit moment, de responsabilitatea pentru cetăţenii săi, nu se poate elibera de răspundere prin recomandări de călătorie şi avertismente contra unor vizite în anumite zone. In cel mai bun caz, statul poate ameninţa cu sancţiuni economice. Aşa s-a întîmplat în cazul turiştilor germani răpiţi de terorişti islamici în Sahara, a căror punere în libertate a costat Republica Federală sume şi eforturi enorme, şi cărora li s-a cerut, după revenirea în patrie, să ramburseze o parte din aceste costuri. In cazul Susanei Osthoff, o atare ameninţare ar fi însă lipsită de orice efect întrucît femeia nu dispune de bani. Şi nici nu s-a dus în Irak să se distreze, ci să acorde ajutor umanitar. In ultimii ani, Osthoff a făcut acest lucru, pentru care merită laude şi respect. La rigoare, nu există nici o raţiune de stat care s-o poată împiedica să acordare asistenţă umanitară.

Atîta doar că, în ultima vreme, nu mai era vorba de o astfel de asistenţă, ci de restaurarea unui caravanserai istoric în zona kurdă din nordul Irakului. Oricît de importantă ar fi o astfel de muncă din punct de vedere cultural şi istoric, nu se riscă vieţi în acest scop şi nici nu i se pot cere statului şi cetăţenilor lui să manifeste solidaritate pentru cei care-o depun.

E deci just că statul refuză orice sprijin financiar pentru un asemenea proiect. Pe de altă parte, nu există nici un mijoloc garantat prin care să i se poată interzice lui Osthoff întoarcerea în Irak. In Germania, sinucigaşii potenţiali pot fi apăraţi prin reţinerea lor în arest. In ce priveşte ideile fixe ale unei femei ca Osthoff, statul e neputincios în faţa obsesiilor ei şi va trebui s-o ajute, la nevoie, din nou. Pe de altă parte, ea va pierde simpatia de care s-a bucurat pînă acum şi va aduce prejudicii cauzei, pentru care s-a angajat atît de generos în trecut.