Intelectualii şi Obama

Ce-ar fi dacă dragostea ar fi cel mai puternic cuvînt? Formulînd întrebarea în cuprinsul poemului recitat în faţa a milioane şi miliarde de oameni care au urmărit în America şi în lume, pe micile ecrane, ceremonia de învestire a lui Barack Obama în funcţia de preşedinte al Statelor Unite, poeta Elizabeth Alexander, profesoară la Universitatea Yale, exprima de fapt o năzuinţă vecină cu utopia.

Iubirea invocată şi în finalul poeziei, aducînd o laudă zilei şi implicit istoricului moment, rămînea una transcendentală, născătoare de lumină.

Independent de calităţile literare (discutabile afirmă unii, incontestabile, declară alţii ) ale acestui poem „omagial”, dedicat de Elizabeth Alexander celui de-al 44-lea preşedinte al Statelor Unite şi primului stăpîn de culoare al Casei Albe, funcţia simbolică a rostirii unui poem cînd cel mai puternic om din lume îşi ia în primire mandatul este pe cît de copleşitoare pe atît de transparentă.

După întunecata eră Bush, epitet folosit de scriitorul Leon de Winter într-un eseu de altfel nu foarte măgulitor la adresa lui Barack Obama, după „cei 8 ani în care limbajul a fost manipulat şi instrumentalizat cu efecte catastrofale”, elogiile clar exprimate sunt cît se poate de binevenite” crede Christian Wiman, referindu-se şi la poemul dedicat momentului, întrevăzînd în el „restabilirea corelaţiei dintre un limbaj cultivat şi o viaţă politică civilizată”.

Odată cu sosirea lui Obama la Casa Albă, intelectualii şi-au făcut reintrarea în cetate. Actul corespunde unei îndelungate tradiţii politice a democraţilor, dobîndind un caracter cu totul excepţional acum, în contrast cu neglijarea aproape sistematică de către belicoasa administraţie Bush a înaripatei „ginţi a poeţilor”.

Aşa se face că redactorul şef al revistei Poetry Magazine, deja citatul Christian Wiman, resimţea gestul lui Obama de a fi acceptat includerea în ceremonia învestiturii sale a momentului poetic recitativ, ca pe o adevărată „binecuvîntare”.

Lista scriitorilor pe care ascensiunea fostului senator de Illinois la şefia Statelor Unite i-a trezit din apatie şi resemnare este lungă şi presărată de nume celebre: Philip Roth, Michael Chabon, Toni Morrison, John Updike, Jhumpa Lahiri, Johnathan Safran Foer.

Autor a două lucrări cu caracter autobiografic devenite peste noapte best-selleruri, Barack Obama se poate el însuşi prevala de haruri scriitoriceşti, recunoscute de maeştri şi experţi.

Chiar dacă aprecierea dată talentului literar al noului preşedinte al Americii nu ar fi decît un simplu compliment, cu totul indiscutabilă este vocaţia sa de intelectual. Alegîndu-şi-l ca mentor spiritual pe Abraham Lincoln, pe care-l admiră „pentru că a aflat un echilibru între idei contradictorii şi anume, faptul că avem nevoie unii de ceilalţi tocmai pentru că suntem diferiţi, imperfecţi , fiind nevoiţi să acţionăm fără a fi siguri că Dumnezeu este de partea noastră”, Obama nu a făcut decît să se conformeze unui model arhetipal al intelectualului, cartezianului adagiu „mă îndoiesc deci gîndesc, gîndesc deci exist”.

De partea cui este însă Obama, cine este el cu adevărat-încearcă să desluşească scriitorul olanez Leon de Winter, defrişînd un hăţiş de informaţii despre contactele şi legăturile din tinereţe ale actualului preşedinte cu cercuri ale stîngii radicale americane, care în deja acreditatul termen european ar echivala cu aşa numita „gauche caviar”.

Leon de Winter crede că mass media americană l-a scos pe Obama din linia de bătaie a unor întrebări critice şi incomode: „Cine este Obama cu adevărat? S-a folosit el oare de toţi cei pe care i-a întîlnit la Chicago, care l-au putut însoţi pe ambiţioasa sa cale spre putere doar pentru a-şi atinge propriile scopuri? Nu este el cumva, aşa ca mulţi dintre prietenii săi din cercurile academice de la Chicago, un neomarxist travestit într-un politician moderat? Sau poate totuşi el nu este decît un pragmatic care pare a fi alcătuit un cabinet de centru?”

Leon de Winter crede însă altceva şi anume că sub influenţa unor mentori, Obama ar fi reuşit să se erijeze drept un lider politic progresist de centru. Scriitorul olandez formulează însă şi cîteva alte opinii şi întrebări insidioase. De pildă, faptul că şi „pigmentaţia” lui Obama ar fi deţinut un rol în succesul său, la fel şi dorinţa de a se ipostazia ca un non-Bush, promiţîndu-le americanilor o schimbare, o înnoire din temelii.

Alegînd un preşedinte de culoare, americanii înşişi au făcut dovada celei mai înalte moralităţi crede Leon de Winter, îndoindu-se de reuşita celui mai de stînga preşedinte din istoria Americii de a guverna o ţară majoritar conservatoare. Scriitorul olandez ajunge la o concluzie neplăcută: adevărul inaceptabil pentru mulţi este că sub această mască perfectă se ascunde un oportunist neînduplecat care cu inteligenţă tactică şi uzînd de toate mijloacele a reuşit să se propulseze la putere.

Paradoxul este că lumea are acum mai mare nevoie de oportunişti duri decît de profeţi blînzi crede Leon de Winter, convins fiind că în lunile care vor urma masca lui Obama se va destrăma lăsînd să se întrevadă adevăratul său chip.

În ceea ce-i priveşte pe intelectuali deîndată ce efluviile de entuziasm se vor risipi, ei îşi vor da seama că în pofida intelectualismului său, Barack Obama este un pragmatic şi un tactician. În fond un om politic. Fiindcă, să nu uităm, nu vocaţia sa de intelectual este cea care i-a netezit drumul spre Casa Albă.