Integrarea României şi combaterea corupţiei: o ecuaţie fără soluţie?

Istorica decizie adoptată în anii 50 de primul cancelar german postbelic spune multe. Adenauer a rezistat atunci ispitei de a obţine rapida unficare a Germaniei, promisă de Stalin cu condiţia ca noul stat german să-şi proclame neutralitatea, renunţând la ancorarea occidentală a Germaniei. Menţinerea ţării în comunitatea de valori apusene i s-a părut pe drept cuvânt lui Adenauer mai importantă decât materializarea sub şantaj a dezideratului naţional al reunificării celor două state germane postbelice. Memorabila sa opţiune s-a dovedit istoric justă. Câteva decenii mai târziu Germania avea să se unifice în condiţii nu numai de pace, dar şi de libertate deplină. Era primul pas al extinderii Uniunii şi-al integrării inclusiv morale şi valorice a unor ţări supuse decenii la rând sistemului totalitar comunist.

Intr-o primă fază absorbţia fostei RDG s-a derulat cât de cât lin, graţie înghiţirii fostei Germanii comuniste de către fratele ei mai mare din apus. Principalul pariu câştigat atunci a fost deconspirarea fără întârziere a poliţiei politice estgermane, demers esenţial în vederea demolării edificiului mafiot construit şi aici, ca peste tot în fosta Europă răsăriteană, în jurul nucleelor serviciilor secrete comuniste. Nici aderarea Cehiei, Ungariei şi Poloniei n-au ridicat obiecţii majore în vest, între altele graţie consecinţelor deciziei acestor ţări de a-şi acorda şansa unei legi a lustraţiei. Includerea României şi Bulgariei s-au lovit în vest de o opoziţie net mai pronunţată, în special din pricina amplorii structurilor mafiote din aceste ţări.

Reduse la rădăcina lor, obiecţiile principale vizând lipsa de adecvare a României – potrivit experţilor ţara până în prezent cea mai puţin pregătită pentru accesul ei în Uniune – sunt şi ele de ordin valoric. Fiindcă atât carenţele din domeniul justiţiei şi afacerilor interne, făcând imposibilă înlăturarea corupţiei generalizate, cât şi precaritatea competitivităţii se datorează esenţial tranziţiei profund defectuoase, girate de o clică securisto-comunistă convertită la capitalism în beneficiu economic şi politic propriu. In folosul ei s-a comis păcatul originar al acestei tranziţii, din care a lipsit în România o lege a lustraţiei demnă de acest nume. Liberalizarea clientelară, însoţită de protecţia politică şi juridică acordată membrilor fostului aparat represiv au mers mână în mână cu prezervarea avantajelor financiare şi economice salvate de securişti şi elita comunistă din prăbuşirea sistemului totalitar. De la cârma securistă a organizaţiilor de comerţ exterior şi din interiorul serviciilor de spionaj extern însărcinate să procure valută regimului ceauşist, "omul nou” s-a reorganizat după 89 spre a se căpătui şi a controla întreaga viaţă economică, politică şi socială. Falimentând şi ultimele resturi ale avuţiei naţionale, mafiotul postcomunist şi-a investit profitabil capitalurile strânse anterior, s-a înhăitat cu delincvenţi ordinari, şi-a cumpărat partide şi televiziuni şi-a continuat să aducă în sapă de lemn întreprinderi spre a le putea achiziţiona apoi cât mai ieftin.

Profitând de ”aquis-ul comunitar”, de necesitatea adaptării legislaţiei româneşti la normele europene, Al Caponele carpato-danubian s-a aciuiat confortabil pe lângă regimul iliescist. Care mai întâi a respins lustraţia şi reforma în genere, provocând ostracizarea ţării. Apoi, spre a se izbăvi de izolare, regimul s-a văzut nevoit să accepte formal restructurarea, însă doar spre a o tergiversa şi-a proteja încă şi mai abitir domnia compromişilor, corupţiei şi fărădelegii prin recursul la reglementările europene. În baza lor s-a consfinţit nu numai intangibilitatea averilor adunate de corupţi, ci şi cea a oştirii politice şi judiciare care o protejează. Eforturile de reformare a justiţiei depuse de Monica Macovei se lovesc de zidul opoziţiei unor magistraţi clientelari care-şi apără meterezele, neamul şi nevoile corupte, invocând tocmai independenţa justiţiei. Iar operaţiunile anticorupţie ale executivului sunt taxate drept ”ingerinţe politice” violând chipurile normele europene. Rezultatul se ştie. Reţelele mafiote care n-au putut fi dislocate sub guvernarea CDR sunt şi azi bine mersi la lucru, compromiţând viitorul României şi capacitatea ţării de a deveni un model de putere regională democrată, graţie depăşirii păcatului primordial al tranziţiei.

Ar trebui să fie limpede că acest păcat rezidă în neadoptarea punctului 8 a Proclamaţiei de la Timişoara. Absenţa unei legi a lustraţiei care se purifice executivul, parlamentul, serviciile secrete şi justiţia şi a unei deconspirări efective şi exhaustive a Securităţii, în temeiul transferului complet, sub controlul societăţii civile, a arhivelor poliţiei politice comuniste va mai torpila multă vreme orice ofensivă contra corupţiei anunţată cu surle şi trâmbiţe de noua conducere a ţării. E o lacună care se cere grabnic înlăturată.

Fatala absenţă a acestei legi se datorează unui mănunchi de factori, între care la loc de frunte se situează lipsa voinţei politice a majorităţii românilor. Manipulaţi masiv prin medii, prea puţini au înţeles la timp importanţa colosală a lustraţiei în eforturile de secare a mlaştinii spre care fostul regim a cârmit ţara. Absenţa ei se datorează însă şi relativismului cultural şi moral care a cotropit după revoltele din 68 UE. Birocratizată, Uniunea a devenit tot mai atentă la aspecte de ordin economic şi tot mai afectată de miopie valorică, ceea ce s-a repercutat şi asupra negocierilor de aderare. Azi, UE nu mai merită un panegiric. Dincolo de obiectivul integrării, ce nu trebuie totuşi ratat, însuşi viitorul democraţiei româneşti reclamă ispăşirea urgentă a păcatului ei iniţial.

Evident, lustraţia nu este un panaceu. Cu atât mai puţin una tardivă. Ea nu va putea vindeca toate bolile tranziţiei. Eliminarea din scenă a actorilor compromişi va trebui cuplată cu o serie de legi, acţiuni şi măsuri, din care cea mai importantă e formarea la nivel naţional a unei clare şi majoritare voinţe politice de asanare a vieţii publice. Iar apoi imperative sunt faptele. Va fi nevoie de servicii secrete demne de încredere dar şi de televiziuni, de experţi şi de echipe de incoruptibili recrutaţi din societatea civilă, poate şi din rezervorul bogat al emigraţiei, dispuşi să-şi asume riscuri personale majore spre a-l vâna pe Al Caponele danubiano-pontic.