„Independenţa“- tragedia unei nave

Construcţia primei şi celei mai mari nave din istoria flotei româneşti a început pe data de 22 iulie 1976, când în docul uscat al Şantierului Naval Constanţa a fost coborâtă prima bloc-secţie. Montajul navei în doc a durat 10 luni. Cu un deplasament de 150.000 tdw, „Independenţa“ era cea mai mare navă construită vreodată în România, fiind considerată nava - amiral a flotei comerciale româneşti...

Ceremonialul de botez al navei a avut loc pe data de 27 mai 1977, în prezenţa cuplului dictatorial Nicolae şi Elena Ceauşescu. Evenimentul a fost marcat de eşecul botezului, întrucât sticla de şampanie lansată de Elena Ceauşescu nu s-a spart, ci doar a lovit bordajul navei. Incidentul a fost considerat un semn rău şi mulţi s-au gândit la el ca la un un blestem...

În dimineaţa zilei de 15 noiembrie 1979, în timp ce revenea din al 19-lea voiaj, „Independenţa“ se afla în Marea Marmara, în aşteptarea pilotului, pentru a tranzita Bosforul spre Marea Neagră. La ora 04,35 - ora Turciei, petrolierul românesc a fost lovit de nava grecească „Evriali“. Abordajul a provocat spargerea tancurilor de marfă ale petrolierului românesc şi deversarea ţiţeiului în mare. Din cauza jerbelor de scântei produse de frecarea metalului s-au declanşat puternice deflagraţii, care au făcut ca nava să eşueze într-o mare de flăcări şi fum. Din echipajul de 45 de marinari al navei, au murit 42 de oameni, dintre care 11 nu au mai fost găsiţi niciodată. Numai trei marinari români au reuşit să se salveze. Incendiul a durat 29 de zile, fiind stins în dimineaţa zilei de 14 decembrie 1979. Din cauza stării grave în care se afla, nava „Independenţa“ a fost considerată pierdere totală şi definitivă...

DW: Ce v-a determinat să scrieţi această impresionantă carte?

CC: Au fost mai multe motive în acest sens. Într-o ordine absolut aleatorie, acestea ar fi :

- convingerea că pot şi trebuie să fac şi să las mai multe în urma mea…

- dorinţa de a prezenta opiniei publice adevăruri complete şi necunoscute despre teribila catastrofă; ceea ce se cunoştea până la apariţia acestei cărţi se baza pe zvonuri, unele chiar aiuristice şi teribiliste, dar şi pe date incomplete şi eronate.

- un omagiu adus în memoria celor 42 de oameni-marinari, care au murit nevinovaţi, în condiţii inimaginabile…

- o dovadă de respect pentru durerile văduvelor, urmaşilor, rudelor şi cunoscuţilor celor dispăruţi în cumplita tragedie….

- faptul că am lucrat aproape 17 ani în Şantierul Naval Constanţa şi am răspuns, printre altele, de aprovizionarea cu tablă navală şi profile de oţel, care au intrat în componenţa construcţiei denumită „Independenţa“ şi pentru că am simţit că, odată cu pierderea totală şi definitivă a navei, s-a rupt şi s-a pierdut şi ceva din mine…

DW:După adunarea, cercetarea şi publicarea documentelor, credeţi că a fost vorba despre un tragic accident sau despre un sabotaj?

CC: - În mod cert a fost vorba despre un accident. Nicăieri în documentarea mea şi de la niciunul dintre cei intervievaţi nu a reieşit că acolo a fost vorba despre altceva decât un accident, cauzele şi împrejurările acesteia fiind dezvăluite în carte: incompetenţa şi iresponsabilitatea comandantului navei greceşti şi faptul că „Independenţa“ s-a aflat UNDE şi CÂND nu trebuia. În rest, ar fi numai bârfe bazate pe zvonuri sau speculaţii făcute de dragul teoriei conspiraţiei, toate neputând fi susţinute de argumente plauzibile.

DW: Aţi adunat un număr uriaş de documente, mărturii, fotografii ale supravieţuitorilor şi familiilor celor dispăruţi. Cum vă simţiţi după această experienţă unică?

CC: Am satisfacţia că în urma articolelor mele, a campaniei de presă susţinută de mine în perioada 1990 - 1993, toate văduvele şi familiile celor 42 de marinari au intrat în posesia despăgubirilor materiale în valoare de câte 10 mii de dolari…

Am satisfacţia ducerii la capăt a unui proiect la care mă gândeam de foarte mulţi ani şi, de ce să nu mărturisesc, nu credeam că-l voi finaliza vreodată…

Am satisfacţia că am pus la dispoziţia văduvelor, copiilor, rudelor celor dispăruţi în teribila catastrofă, la dispoziţia opiniei publice, adevărul despre felul în care au murit soţii şi părinţii lor, acei oameni nevinovaţi loviţi de un Destin nemilos… În anul 1990, după 11 ani de la catastrofă, când am scris primele articole despre acest caz, încă nu se ştia ce se petrecuse în dimineaţa fatidică de 15 noiembrie 1979, mamele rămase văduve neştiind ce să le spună copiilor rămaşi orfani de ce nu mai au tată şi cum a murit acesta…

Am satisfacţia că am tratat acest subiect deosebit de complex şi delicat fără să cad în capcana ziaristului avid de senzaţional, fără să lezez adevărul şi sentimentele celor afectaţi de tragedie…

Am satisfacţia că las ceva în urma mea, nu numai o casă construită, un pom sădit şi doi băieţi, ci şi două cărţi… Sper să nu fie ultimele.

Am satisfacţia realizării primelor şi, deocamdată, unicelor cărţi dedicate în exclusivitate unor asemenea catastrofe…

Am satisfacţia părintelui căruia i s-a mai născut un copil… Acum am patru copii: doi băieţi (Emilian - Claudiu şi Andrei - Dorian) şi două fete - cele două cărţi despre „Independenţa şi „Unirea“!...