Iliescu la 91 de ani și Justiția, slujnica lui | România | DW | 06.12.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Iliescu la 91 de ani și Justiția, slujnica lui

Fostul președinte Ion Iliescu poate fi anchetat și inculpat pentru violențele și crimele produse între 13 și 15 iunie 1990. Înalta Curte a confirmat redeschiderea urmăririi penale în acest caz. Hotărârea este definitivă.

La mai mult de 30 de ani de la cele mai grave și complicate episoade ale istoriei recente, justiția autohtonă nu a reușit să dea răspunsuri și nu a putut să-i găsească pe adevărații vinovați, pe cei care au dirijat lucrurile, au luat deciziile, au dat ordinele. Revoluția sângeroasă din decembrie 1989 și Mineriada din iunie 1990 au fost mereu dosarele asupra cărora s-au făcut cele mai mari presiuni politice. Dacă Justiția nu ar fi fost pusă în slujba lui Ion Iliescu, poate că el nu stătea în fotoliul prezidențial 10 ani. Dacă România ar fi avut o justiție independentă, chiar și după ce a fost admisă în Uniunea Europeană, vinovații pentru crimele produse, după căderea dictaturii, ar fi fost deja pedepsiți.

Ferestrele de independență pe care le-a avut Justiția nu au fost folosite întotdeauna în scopuri nobile, iar Ion Iliescu a avut mereu salvatori neașteptați. Pare să existe, de altfel, un sistem bine organizat de amânare a acestor dosare până după dispariția fizică a primului șef de stat post-decembrist. Ca și cum ar exista un secret care trebuie bine păzit.

Ion Iliescu are 91 de ani, e bolnav și trăiește destul de izolat. Bătrânețea și suferințele lui nu au însă nimic de-a face cu strategiile cinice pe care le-a folosit pentru a prelua puterea și pentru a se menține acolo.

Crimele și suferințele pe care le-a pricinuit nu au fost crezute atunci de majoritatea votanților, manipulările pin presa aservită, mai ales TVR și Radioul public, i-au convins pe mulți să adere la  sloganurile scandaloase lansate atunci împotriva intelectualilor și studenților: „Noi muncim, noi nu gândim”, „IMGB face ordine”, „Moarte intelectualilor”. Toate acestea au fost răcnite în dimineața zilei de 13 iunie de sutele de muncitori de la IMGB veniți după ce trupele antitero i-au atacat de protestatarii rămași peste noapte în Piața Universității.

Totul a început pe 22 aprilie 1990, când oamenii s-au strâns la Universitate să-i comemoreze pe morții Revoluției și în același timp să se revolte pentru felul în care noua putere punea stăpânire pe țară. Numărul nemulțumiților creștea cu fiecare zi, la fel și numărul celor intrați în greva foamei pentru a atrage atenția asupra celor ce se întâmplau în România postcomunistă. După ziua de duminică, 20 mai 1990, cunoscută și ca Duminica orbului, când Frontul Salvării Naționale, transformat ulterior în PSD, a câștigat alegerile cu 66%, iar Ion Iliescu a avut de partea lui 85% din voturi, numărul celor din Piața Universității a scăzut constant. Mulți dintre cei care veneau zilnic acolo au înțeles că efortul lor ar putea fi inutil și au renunțat, dar au rămas destule corturi în fața Teatrului Național și destui curajoși, care în zilele de 13-15 iunie au plătit scump credința lor în schimbare.

În noaptea de 14 iunie, minerii din Valea Jiului au primit trenuri speciale să vină la București. Între 10.000 și 20.000 de ortaci înarmați cu răngi, topoare, bâte și lanțuri au venit în capitală, îndemnați de Ion Iliescu. Președintele proaspăt ales i-a și primit cu un discurs cald:„Mă adresez dumneavoastră, mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu domnul Cozma, se va deplasa în Piaţa Universităţii, pe care vrem să o reocupaţi dumneavoastră”.

Multe redacții au fost distruse, sediile partidelor istorice au fost devastate, ușile Universității au fost sparte și în drumul lor minerii băteau pe oricine ar fi semănat cu descrierile făcute de Ion Iliescu: „elemente incitate, multe din ele drogate” sau „elemente de-a dreptul fasciste”. George Țâra, jurnalist la Cuvântul povestește că în jurul orei 13, în fața sediului PNL, „un grup de mineri lovea sălbatic un bătrân (…) Am intrat în mijlocul lor și am întrebat <<De ce-l bateți?>> <<E drogat>>, mi-a răspuns un miner mai învârstă. Am intrat în fața celor care loveau, implorându-i să nu-l omoare. Un civil blond a strigat <<Pe el>> și totul s-a învălmășit în jurul meu”. Mihai Ursachi, pe-atunci directorul Teatrului Național din Iași, dar aflat la București relatează printre altele despre cum mai mulți mineri au nenorocit un adolescent: „picături țâșneau sub lovituri (date exclusiv în cap), mai întâi sânge, apoi fragmente de oase și, în sfârșit, sânge amestecat cu o substanță albicioasă. Corpul adolescentului se mai zbătea încă spasmodic, pângărit, în aparență mort, dar loviturile echipei de ordine (ajunsă acum la opt-zece inși) continuau să cadă ca niște ciocane pneumatice” (Mihnea berindei, Ariadna Combes, Anne Planche, 13-15 iunie 1990, Realitatea unei puteri neocomuniste, Humanitas, București 2006, ediția a II-a).

Minerii, ghidați de profesioniști ai diversiunii, au venit „să planteze panseluțe”, după cum s-au lăudat la televizor. Mineriada din 13-15 iunie a avut, însă, un bilanț dramatic, 4 morți, peste 1300 de răniți, peste 1200 de persoane lipsite de libertate, multe dintre ele bătute în detenție la Măgurele.

Potrivit datelor obținute de procurori, „în zilele de 11 şi 12 iunie 1990, autorităţile au hotărât să declanşeze un atac violent împotriva manifestanţilor aflaţi în Piaţa Universităţii”. În acest atac au fost implicate, conform anchetei, în mod nelegal, forţe ale Ministerului de Interne, Ministerului Apărării Naţionale, Serviciului Român de Informaţii, precum şi peste zece mii de mineri şi alţi muncitori din mai multe zone ale ţării.

Trenarea cercetărilor, închiderea și redeschiderea dosarului, înțelegerile politice pentru ținerea la sertar a unui caz atât de important, cu efecte politice și sociale grave, care au dus la izolarea României pe plan internațional pentru o perioadă importantă, demonstrează că justiția a rămas până acum doar o slujnică în casa puterii.