Idiosincrazii identitare

„Fiica lui Ionesco" se ceartă cu România, titrează agenţia de presă dpa, o scurtă relatare difuzată, ce-i drept, cu oarecare întîrziere în raport cu evenimentul dar inalterabilă, din perspectiva unei mai vechi dezbateri de principiu.

Din lectura depeşei, cititorul german află că Marie-France Ionesco, fiica dramaturgului Eugène Ionesco,vrea „să împiedice" sărbătorirea în România a centenarului naşterii autorului, că este „supărată" că tatăl ei este considerat mereu în România drept „un autor român”, deşi el şi-a scris toate piesele în franceză.

După ce consemnează sursa informaţiilor - cotidianul „Evenimentul Zilei” - dpa rezumă reacţiile provocate în România de controversata decizie a fiicei ilustrului promotor al teatrului absurd. Agenţia germană de presă citează nedumerirea, consternarea şi revolta Dorinei Lazăr, directoarea teatrului "Odeon", care se întreabă, după convorbirea telefonică avută cu Marie-France: „De ce este aşa o ruşine să fi român?”

În finalul relatării se precizează că autorul s-a născut sub numele de Eugen Ionescu în 1909 în localitatea Slatina din sudul României, că a emigrat în Franţa în timpul celui de-al doilea război mondial, că a scris şi publicat sub numele Eugène Ionesco şi că în timpul dictaturii comuniste, piesele sale au fost interzise în România pînă în 1960.

Pentru publicul occidental mai mult sau mai puţin avizat, „cearta fiicei lui Ionesco cu România”, sumar cum este ea relatată, trădează totuşi cîteva simptome ale unei excesive sensibilităţi identitare.

Cine a urmărit însă dezbaterile publicate deja în mass-media din România, observă că temerile fiicei părintelui teatrului absurd sunt alimentate şi de posibilitatea instrumentalizării unui autor „în scopuri de recuperare patriotardă". Suspiciunile nu sunt cu totul neîntemeiate…

Întîmplarea face ca „Evenimentul Zilei" să fi publicat în iunie 2005 un articol al cărui titlu este mai mult decît derutant: „O româncă, speranţa nemţilor la premiul Nobel pentru Literatură", fiind vorba de nimeni alta decît de scriitoarea germană, originară din România, Herta Müller.

Intensitatea dorinţei de recuperare după prăbuşirea Cortinei de Fier a unor autori care au întors spatele României în perioada interbelică sau care au fost prigoniţi, urmăriţi de securitate, puşi la index de autorităţile comuniste, oricît de firească este ea în plan moral şi estetic, este şi direct proporţională cu gradul de celebritate atins de scriitorii plecaţi.

Cît priveşte identitatea unui autor, ea nu se lasă redusă stricto sensu la originile sale etnice, la opţiunile sale lingvistice ori stilistice, fiind prin însăşi natura ei extrem de complexă. Reperele ei elementare rămîn însă limba în care autorul îşi scrie opera, ţara în care s-a născut, ţara în care a emigrat, s-a exilat, s-a stabilit. Situaţia se complică, aparent doar, atunci cînd debutul literar al scriitorului se produce în limba sa maternă, a ţării în care a văzut lumina zilei, în timp ce gloria literară i se datorează cărţilor scrise în limba de adopţie. Cioran, Jorge Semprun, Joseph Brodsky, Vladimir Nabokov - sunt doar cîteva din numele sonore ale acestei ilustre galerii.

Intrarea autorului în circuitul literaturii universale internaţionalizează, globalizează jubileele legate de anul naşterii sale sau de cel al stingerii lui din viaţă.

Centenarul Eugène Ionesco merită cu prisosinţă să fie celebrat în întreaga lume, şi cu atît mai mult, în România şi în Franţa, dincolo de orice încercări, altele decît cele de „recuperare” a totalităţii înţelesurilor şi valorii operei. Fiindcă, pornind şi de la gîlceava iscată în jurul identităţii literare a inegalabilului maestru al teatrului absurd, este cum nu se poate mai limpede că opera lui Eugène Ionesco/ Eugen Ionescu, este mai actuală ca oricînd.

Autor:Rodica Binder
Redactor:Robert Schwartz