Hai să-l iubim pe Putin

Am fi strâns mari averi dacă am fi adunat câte un cent pentru orice dezminţire a tentativei de lovitură de stat despre care s-a auzit din 2012 încoace, pentru orice afirmaţie negând destructurarea statului de drept, ori pentru atacurile antioccidentale în trombă ale susţinătorilor puciştilor USL-işti, .

Se vede mai nou cui prodest acea sistematică recanalizare propagandistică a criticilor electoratului şi a mâniei naţionale. A folosit disocierii românilor nu doar de fosta guvernare de centru-dreapta, ci şi de partenerii şi aliaţii apuseni ai ţării, de orice promotori necondiţionaţi ai democraţiei liberale şi ai statului de drept. Românii nu sunt singurii cărora li se tot întind capcane prin agitprop.

Drumul către iad e pavat, se ştie, cu bune intenţii. Între ele aş trece, la loc de frunte, o socoteală utilizată din belşug de epigonii lui Hitler, Stalin şi Osama bin Laden spre a-i determina nu în ultimul rând pe europeni să-i urască pe americani.

De la antiamericani aflăm că or fi comis tiranii, fasciştii, comuniştii, extremiştii de tot felul tot felul de „greşeli”, ca să nu le spunem crime, cum ar trebui. Dar nimic din ce-au săvârşit ei n-ar trebuie chipurile să ne împiedice să arătăm cu degetul spre SUA şi spre prezumtivul lor „imperialism”, spre „agresivitatea” lor presupusă, spre reaua lor credinţă, manifestată, ză zicem, în interceptările NSA. Ori spre „corectitudinea” lor „politică”, deranjantă dacă îi detestăm de pildă nu doar pe americani, ci şi pe evrei, pe romi, sau pe homosexuali.

Nu puţini europeni se simt cu musca pe căciulă. În anii 30 ai veacului trecut n-au putut pune capăt fără ajutor american barbariei naziste. Fără Alianţa Nord-Atlantică şi scutul american, vesteuropenii n-ar fi supravieţuit independenţi deceniilor comuniste. Uniunea Sovietică ar fi cotropit în doi timpi şi trei mişcări Bătrânul Continent şi ar fi comunizat şi teritoriile de la vest de râul Oder şi de zidul Berlinului.

Fără americani nu s-ar fi făcut în veci de veci unirea paşnică, în libertate, a statelor germane postbelice. Doar revoluţia tehnologică a reînarmării NATO, decisă de Ronald Reagan şi pusă în aplicare de germani, în frunte cu fostul lor cancelar social-democrat, Helmut Schmidt, a sfârşit prin a îngenunchea totalitarismul sovietic şi a-l obliga să permită înlăturarea Cortinei de Fier.

Or, în mod straniu, mulţi germani au ieşit în masă, în stradă, la începutul anilor 90, spre a protesta contra tentativei primei administraţii Bush de a elibera Kuweitul invadat de irakieni.

Un sfert de milion de germani au protestat atunci pentru „pace”. Nu şi-au manifestat solidaritatea cu aliaţii lor occidentali, care încercau să pună capăt unui rapt teritorial, comis în lumea arabă de către un tiran sângeros, ca Saddam Hussein, ci opoziţia contra tentativei punerii la punct a dictatorului de la Bagdad.

Mai nou, nonagenarul Helmut Schmidt îi revolta pe mulţi, dar suscita şi aplauze la scenă deschisă, trădând, prin declaraţiile sale publice, o incomprehensibilă înţelegere pentru agresiunea comisă de Putin. Iar ziarul berlinez Die Welt semnala îngrijorarea provocată clasei politice democratice din Republica Federală de rezultatele unor sondaje de opinie, potrivit cărora un număr apreciabil de germani ar fi luat distanţă de aliaţii lor transatlantici şi preferă "să penduleze între est şi vest". Aproape 50 la sută dintre germani îşi doresc "să ocupe o poziţie de mijloc la distanţă egală de NATO şi Rusia", susţin aceste sondaje.

În acest context se potriveşte desigur ştirea conform căreia peste 60 la sută dintre germani se opun dislocării de trupe NATO în România, Polonia şi ţările Baltice, întru mai buna apărare a frontierei răsăritene a pactului defensiv occidental. Deosebit de mulţi sunt aceşti germani antioccidentali în estul ex-comunist al Republicii Federale. În fosta RDG, ţara cândva ocupată şi comunizată de ruşi, în care Vladimir Putin a funcţionat în calitatea sa de ofiţer KGB sunt chiar 60 la sută promotorii acestei aiuritoare "echidistanţe" între est şi vest.

Există diverse variante de explicare a acestei stranii inadecvări. Unele schiţează o psihanaliză potrivit căreia o serie întreagă de germani s-ar identifica inconştient cu dictatori gen Putin, ca să nu se simtă obligaţi să se disocieze de familiile lor, care l-au aplaudat pe Hitler în anii treizeci ai veacului trecut.

Incontestabil, tiranofilia are, în Germania, ca şi în România sau în alte ţări europene, o puternică trăsătură antiamericană şi, mai mereu, şi una antisemită. În Germania nu puţini au susţinut, în ultima sută de ani, ideea unui drum german aparte, situat în răspăr faţă de cel al aliaţilor ei apuseni. Cataclismul generat de acest nefast drum aparte pe care a purces cândva hitlerismul nu pare a-i deranja pe mulţi.

La fel, o serie întreagă de nostalgici ai naţional-comunismului, ai securismului ceauşist şi ai legionarismului bat în prezent în aceeaşi tobă, a indulgenţei faţă de Putin, a iubirii pentru ţarul pravoslavnic, a înţelegerii faţă de fascismo-stalinismul propagat de ideologul Moscovei, Alexander Dughin.

E vorba, nota bene, de acelaşi Dughin care s-a întâlnit în septembrie 2013 cu şeful braţului înarmat USL-ist, Mircea Dogaru, şeful sindicaliştilor securişti, cel care a alungat-o manu militari de la teviziunea publică pe şefa departamentului de ştiri, Rodica Culcer, vituperând gros împotriva ei şi a Andreei Pora. Dogaru e omul care regreta că în 1989 armata (din subordinea lui Ceauşescu) n-a tras în revoluţionari ca să omoare „eroi de mucava” .

E insul care nu scapă nici un prilej să înfiereze cu mânie proletară oameni de felul lui H.R. Patapievici şi Vladimir Tismăneanu. În fine, acelaşi colonel în rezervă e omul care semna în 2012, în vara puciului, un protocol cu Victor Ponta, Antonescu şi reprezentantul partidului lui Felix, privind desfiinţarea DNA, ANI şi CCR.

Iată cum se leagă anumite lucruri. Atenţia acordată de ideologul Moscovei chestiunilor româneşti nu e întâmplătoare, devreme ce în actualul scenariu al Kremlinului de destabilizare a Europei postbelice românii, şi nu doar cei din Transnistria şi Republica Moldova, joacă un rol important. N-ajută a ignora aceste chestiuni, ori a ascunde capul în nisip. Cum nu ajută să trecem cu vederea eficienţa deceniilor de propagandă totalitară...