Greva profesorilor: de la manipulare la motive reale

Televiziunea poate crea o nouă realitate, în care un grăunte de adevăr este amestecat cu un morman de manipulări. Adevărat este că profesorii români sunt trataţi cu resturile de la masa îmbuibaţilor politic. Dar asta nu se întâmplă de ieri, de azi. Puterea de cumpărare a profesorilor români scade neîncetat începând cu anul 2001. În acelaşi timp, ponderea cheltuielilor publice cu educaţia creşte constant de mai bine de 6 ani. S-a ajuns ca, în prezent, România să fie ţara europeană cu cel mai mare procent alocat educaţiei din totalul cheltuielilor publice. Cu aproape 6 puncte procentuale peste Germania (statistici Eurostat).

Un exemplu de risipă

Din sărăcia noastră deschidem larg punga către Educaţie dar profesorii tot nevoiaşi rămân şi şcolile tot proaste. Germania cea bogată ţine strânsă gura pungii, dar are profesori şi elevi performanţi. Concluzia se desprinde uşor: deşi suntem săraci, aruncăm banii crezând cu naivitate că e suficient să inunzi cu fonduri un domeniu pentru ca acesta să evolueze.

Printre protestatarii filmaţi cu îndârjire de televiziuni s-au numărat mămicile. Guvernul taie ajutorul pentru tinerii căsătoriţi şi reduce cei 85% din salariu acordaţi vreme de 2 ani pentru concediu postnatal. Germania acordă doar 67% din salariu pentru un singur an de concediu postnatal. Ce ajutor primesc tinerii căsătoriţi ai Germaniei prospere? Niciunul. Populişti şi proşti, politicienii români au votat deopotrivă ajutoare imposibil de susţinut.

Motive de revoltă

Banii sunt doar a treia condiţie necesară apariţiei unui sistem educaţional competent. Actualizarea programei, a stilului de predare şi cultivarea corectitudinii şi competiţiei: acestea sunt măsurile esenţiale. Atâta timp cât mai există licee unde proba de competenţă lingvistică a fost o formalitate, oricâte ploi de bani să cadă şi tot degeaba. Impotenţa şi lipsa de voinţă a guvernanţilor în promovarea reală, nu pe hârtie, a reînnoirii şcolilor, este cel mai bun motiv pentru o revoltă a profesorilor.

Mai mult ca oriunde, încrederea este cărămida de la baza oricărei şcoli. Încrederea în onestitatea şi ştiinţa superioară a celui de la catedră. Au trecut doar 6 luni de când ministrul Daniel Funeriu spunea despre anul 2010 că: „Avem trei veşti bune: 6% din PIB pentru educaţie, integralitatea salariilor şi creşterea bugetului cercetării”. Prima veste este secundară pentru bunul mers al educaţiei, iar celelalte două s-au dovedit a fi năluci. Lipsa încrederii în lideri este cel mai bun motiv de contestare a lor.

Adrian Năstase, Miron Mitrea, Adrian Videanu sunt trei taţi ai căror copii fac liceul în Europa occidentală. Şi-au cumpărat locul într-un sistem în care educaţia bună nu este o funcţie a norocului, ci o constantă previzibilă.

Autor: Vlad Mixich
Redactor: Rodica Binder