Greşelile lui Putin şi soarta regimului său

Propagandiştii lui Putin le atrăgeau atenţia, cu nişte luni în urmă, jurnaliştilor de la redacţia Deutsche Welle în limba română că ar gândi în termenii războiului rece şi n-ar fi înţeles cât de puternică este antanta ruso-germană.

Decalaraţia guvernamentală rostită joi de Angela Merkel demonstrează, că, dimpotrivă, Moscova a supraapreciat disponibilitatea Berlinului de a înghiţi la nesfârşit, fără să crâcnească, agresiunile ruseşti precum cea recentă, din Ucraina.

Concomitent, Kremlinul a supraapreciat şi dependenţa de gaz rusesc a Germaniei. În schimb, a subapreciat voinţa guvernului Angelei Merkel de a menţine coeziunea occidentală şi solidaritatea în NATO şi UE, alăturându-se demersurilor de sancţionare economică a agresorului.

La Berlin, cancelarul a ţinut să-şi pregătească naţiunea pentru un demers pe moment impopular în rândul germanilor. Ea a exclus ce-i drept eventualitatea unei riposte militare occidentale, dar a subliniat că nu doar integritatea teritorială a Ucrainei e intangibilă, din unghiul Berlinului, ci "şi Republica Moldova şi Georgia se bucură de solidaritatea Uniunii Europene". La adresa conducerii Rusiei, Merkel a reliefat iminenţa adoptării de sancţiuni economice.

În mesajul transmis Moscovei, ca un soi de ultim avertisment înaintea proiectatului referendum din Crimeea şi posibila anexare a peninsulei, de către Federaţia Rusă, Merkel a atras atenţia asupra pericolului izolării internaţionale a Rusiei. Şefa executivului de la Berlin consideră că ţara condusă de Putin e pe cale să-şi provoace sieşi pagube majore, „politice şi economice” , ba chiar „să işte o catastrofă nu doar pentru Ucraina”.

Pare că pierderea Germaniei ca partener riscă să devină una dintre cele mai grave inadecvări strategice ale lui Vladimir Putin, depozitarul unei gândiri cantonate inextricabil în modelele caduce ale secolului XIX.

De cealaltă parte, altfel decât după invazia Rusiei în Gerogia, occidentul pare să fi înţeles, în ansamblul său, necesitatea ineluctabilă a unei reacţii internaţionale în egală măsură bine calibrate, unitare şi viguroase la noua agresiune a lui Vladimir Putin.

Această reacţie ar urma să lanseze un semnal clar, potrivit căruia vestul nu şi-a abandonat nici valorile, nici prietenii şi nici respectul de sine şi nu are de gând să permită aruncarea în aer a „puterii dreptului în virtutea dreptului celui mai puternic”, pentru a o parafraza pe Angela Merkel.

Între propagandă şi adevăr

Deşi criticate frecvent pentru impotenţa afişată în ultimii ani faţă de Moscova, cancelariile apusene s-au dovedit mai bine pregătite decât s-a presupus să facă faţă războiului propagandistic declanşat de Kremlin încă înaintea agresiunii din Crimeea.

Cu o consecvenţă demnă de o cauză mai bună, Kremlinul a susţinut ficţiunea, potrivit căreia la Kiev s-ar fi instalat un guvern "ilegitim", "fascist" şi "antisemit". Rusia, s-a mai afirmat în massmedia controlată de regimul Putin, nu ar fi putut să se prefacă surdă la solicitările de ajutor ale ruşilor din Crimeea şi n-ar face în fond decât să repete ceea ce a întreprins alianţa nordatlantică în Kosovo.

Or, propaganda poate lua mult timp minţile multora, dar nu tot timpul minţile tuturor. Minciunile agit-propului rusesc sunt lesne de demontat. Parlamentul ales al Ucrainei a legitimat schimbarea de la Kiev. E notoriu apoi, că au existat şi populişti de dreapta (ai Svobodei) şi ultranaţionalişti radicali (Pravi Sektor/Sectorul de Dreapta) între revoluţionarii de pe Euro-Maidan. Dar milioane de revoluţionari pro-europeni şi pro-democraţi din toată ţara i-au covârşit numeric atât de clar, încât a susţine chiar şi doar că extremiştii ar reprezenta un pericol real reprezintă o absurditate evidentă.

Testul decisiv în această privinţă este chestionarea minorităţilor din Ucraina. Or, nici românii din nordul Bucovinei, nici evreii, ori africanii din Kiev nu se simt ameninţaţi de imaginarul „fascism”, „antisemitism”, ori „rasism” ale noi conducerii ucrainene.

În schimb de agresivitatea Moscovei se teme, iată, multă lume. Iar teama e cu atât mai justificată, cu cât se manifestă de mult în capitala Rusiei un soi de neo-fascism de sorginte clericală. Ceea ce explică şi fascinaţia mărturisită a unor extremişti precum maghiarii din gruparea Jobbik pentru doctrina „eurasistă”, de extremă dreapta, vehiculată de un ideolog al Moscovei ca Alexander Dughin.

În plus s-a subliniat pe drept cuvânt, în repetate rânduri, că a răspunde, pe criterii etnice, la prezumtive „cereri de ajutor” ale conaţionalilor de peste hotare nu se deosebeşte mai deloc de modul lui Hitler de a opera la finele anilor 30 ai veacului trecut, când şeful regimului nazist a declanşat al doilea război mondial după ce a pretins că sare în ajutorul germanilor sudeţi şi silezieni.

Or, nici pe nemţii din Cehia şi Polonia şi nici pe ruşii din Crimeea nu i-a ameninţat nimeni cu nimic. Ameninţaţi realiter s-au văzut în schimb, în anii 90, albanezii kosovari, a căror teamă de represalii şi de genocid era justificată, concret, de bilanţul ultimului deceniu al secolului trecut, de crimele de război şi contra umanităţii, de epurările etnice săvârşite în fosta Iugoslavie inclusiv de către sârbi. Încât intervenţia umanitară în Kosovo a alianţei nordatlantice, în 1999, corespunsese cu siguranţă spiritului Cartei ONU, chiar dacă nu şi literei ei.

Posibilul final al actualului conflict

Ce şanse însă au măsurile preconizate de occidentali? Cum ar putea evolua confruntarea actuală şi care ar putea fi deznodământul ei, ştiut fiind că vestul exclude, pe moment, din calcule, opţiunea militară?

Efectele unor sancţiuni - uşor de eludat de regulă, sunt întotdeauna cum nus e poate mai incerte. Dar liderii occidentali evaluează probabil corect starea deplorabilă în care se află Federaţia Rusă şi cauzele care l-au determinat pe Vladimir Putin să-şi declanşeze seria de atacauri anti-ucrainene, revenind la o confruntare de genul celei dintre Uniunea Sovietică şi Occident din anii 80.

În fond, invazia Rusiei în Crimeea, ca şi agresiunea din Moldova, de la începutul anilor 90, ori cea din Georgia, din 2008, n-au fost câtuşi de puţin semne de putere, cum a vrut Kremlinul să fie interpretate, ci dimpotrivă, indiciile unei mari slăbiciuni. Deşi continuă să dispună de arsenale nucleare, Rusia a slăbit economic masiv, în ultimii 15 ani, devenind, sub Putin, o ţară cu resurse mai degrabă naturale, precum cele africane, decât o putere industrială, demnă de acest calificativ.

Pieţele şi bursele, factor global determinant, şi-au pronunţat de altfel verdictul imediat după debutul agresiunii în Crimeea. Rubla s-a prăbuşit.

Investitorii care încă n-au plecat, vor ocoli Rusia pe viitor, cât timp la cârmă va rămâne Putin, ca şi cum ar fi ciumată. Prin urmare, dacă se vor dovedi riguroase, izolarea şi sancţiunile ar putea pune Rusia pe butuci mai rapid decât se crede îndeobşte.

Tocmai şocul anemiei şi conştiinţa impotenţei proprii în faţa atracţiei exercitate şi asupra ucrainenilor de valorile occidentale ale democraţiei liberale şi ale statului de drept au constituit factorul esenţial care a declanşat furia şi agresiunea liderului de la Kremlin. Or, această anemie a Rusiei riscă, paradoxal, să crească, nu să dispară, în urma anexării Crimeii sau a Ucrainei răsăritene, pe care Moscova încearcă în prezent, din răsputeri, s-o destabilzeze.

Prin urmare, Rusia lui Putin ar putea prea bine să se trezească în genunchi şi, după cum prevedea recent fostul ambasador american la Berlin, John Kornblum, să împărtăşească soarta URSS. Uniunea Sovietică se prăbuşea la aproximativ un deceniu după invazia trupelor ei în Afganistan.