Glasul îngerilor şi al autenticităţii: la moartea lui Neagu Djuvara | România | DW | 26.01.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Glasul îngerilor şi al autenticităţii: la moartea lui Neagu Djuvara

Dacă-l plângem pe Neagu Djuvara, ştim, oare, de ce? Realizăm ce ne-a durut, poate, mai mult decât orice, la moartea regelui? Avem motive să ne îndolieze dispariţia dintre noi a unei tot mai rare calităţi.

În lumea noastră de incompetenţi şi de calici, de impostori şi analfabeţi, de oportunişti şi mafioţi, de curve de videochat, de ţaţe făcute grămadă şi de politicieni vicleni, cu ştaif de diplomaţi, dar de o infamie egală celei proprii oricărui tâlhar de drumul mare, sunt rare insulele salvatoare.

Chaconna lui Bach cântată la un pian nelăcuit, în transcripţia romantică a lui Michelangelo Busoni, intepretată într-o zi de mare graţie, de Benedetti Michelangeli, îmi pare a fi una din ele. 

Ne copleşeşte spectacolul imund al unei lumi politice balcanice, în care legea n-o fac versiuni dâmboviţene ale unor Vaclav Havel, Adenauer, Churchill, ci nepoţii, hoţi sadea şi putinişti, ai unui Nicolae Ceaşeascu?

E suficientă audiţia epocalei piese a lui Bach, într-o versiune şi interpretare îngerească, spre a te scutura, calma, purifica şi apropia de şansa mântuirii. Între insulele salvatoare ale românilor ar fi iresponsabil sau absurd să nu fie trecut, de asemenea, istoricul Neagu Djuvara.

Istoric? Unii, Andrei Pleşu a remarcat-o, afişează o oarecare indispoziţie privind calitatea de istoric a bătrânului boier şi cărturar care ne-a părăsit recent.

L-au budat cercuri naţionaliste şi l-au bombănit ortodoxiştii pentru că omul a îndrăznit să preţuiască adevărul inconfortabil mai mult decât minciuna patriotică pioasă. Diplomatul trimis de Mihai Antonescu să negocieze, în august 1944, în Suedia, cu Alexandra Kollontai şi Moscova, ieşirea României din conflictul militar pierdut cu Rusia, nu i-a mulţumit nici pe antifasciştii radicali. I-a luat, vai, apărarea, fie şi ponderat, unui controversat şi, în definitiv, chiar vinovat, Vintilă Horia.

Au avut motive serioase, profesioniştii, să strâmbe din nas în legătură cu filosofia istoriei, marca Neagu Djuvara?

Nu mă pot încumeta să dau verdicte în legătură cu rigoarea şi calitatea ştiinţifică a zecilor de cărţi deopotrivă de specialitate şi memorialistice pe care le-a semnat, alături de volume colective. Ştiu doar că i s-a premiat un studiu comparat al civilizaţiilor în Franţa, în 1975, nu de către academicienii comunişti din România ceauşistă, ori iliescistă, ci de către Academia Franceză.

E notoriu că ştia nu doar o grămadă de lucruri inedite despre Orient şi Occident şi despre „Ţările române la începutul epocii moderne”, în fine, despre istoria mai veche şi mai nouă a românilor, ci şi, fapt remarcabil, decisiv, să le istorisească savuros.

Căci despre ce altceva decât despre istorisit să fie oare vorba în istoriografie? În meseria de istoric? Şi ce înseamnă un istoric bun, dacă nu savantul care, studiind trecutul, se pricepe să identifice şi, totodată, temerar, se încumetă să înfăţişeze public adevărul integral, aşa cum l-a descoperit, oricât de neplăcut ar fi?

Neagu Djuvara nu s-a cruţat nici chiar pe el. "După război se punea întrebarea: mă întorc…sau dimpotrivă, îmi pierd cetăţenia, dar nu mă întorc la comunism? Bine, fie pâinea cât de rea, tot mai bine în ţara mea, dar nu în ţara mea supusă Rusiei sovietice". Întrucât însemna „că te sinucizi, întorcându-te în ţară", (sub comunişti) şi-a asumat "să devin străin de România". Dar numai pentru că "nu am avut încotro". 

Ce poate fi mai patriotic decât să te repatriezi la prima ocazie, în 1990, şi să şi rămâi apoi, într-o Românie încă nedecomunizată, pradă încă barbariei postcomuniste, pradă mineriadelor şi urii dezlănţuite iliescist de securişti şi delatorii lor în contra reperelor majore ale românilor? Împotriva unui Ioan Petru Culianu, Corneliu Coposu, împotriva regelui Mihai, care, după cum sever, însă pe drept, afirma Neagu Djuvara, „trebuia să rămână sărac şi curat”? Şi da, împotriva unor boieri veritabili, ori doar "ai minţii", precum Djuvara, Patapievici, Cărtărescu, Pleşu? Şi ce poate fi mai nobil, mai adevărat şi drept, decât să pui umărul la edificarea, liberalizarea şi democratizarea unei ţări?

Salam cu soia n-a mâncat, e-adevărat, nici el. Dar de iubit neamul şi ţara, şi le-a iubit la fel de nemărginit, cum afirmă psalmistul că a iubit poruncile lui D-zeu.

L-a ars lăuntric şi l-a orientat întreaga viaţă tocmai incandescenţa patriotismului de care a suferit în România cu asupra de măsură. L-a marcat, desigur, mai mult decât pe alţi cărturari, deloc integri, spre ruşinea lor, net mai puţin competenţi, dar parveniţi, altfel decât el, în rândurile membrilor Academiei, întrucât se aranjaseră prea lesne cu oligarhia mafiotă.

A-l plânge e pentru mulţi a căina plecarea dintre noi a unuia din ultimii boieri, a cărui biografie se suprapune României mari.

Pentru mine era, mai mult ca regele, unul din ultimele vestigii vii, absolut memorabile, ale unei Românii demne, cinstite, educate, onorabile, incoruptibile, o ţară a autenticităţii, gândirii şi culturii, nu mercantilă, turnătoare, torţionară, mafiotă, a securiştilor cu pensii grase şi a maselor corupte, o ţară a autenticităţii şi credinţei, a aristocraţiei spiritului în sensul unui Jose Ortega y Gasset. 

Pentru care societatea umană era, chiar în esenţa ei, „întotdeauna nobilă, astfel încât încetează să fie, când încetează să fie nobilă.”