Germania – admirată dar şi iubită?

„Cine se teme de Germania?” era doar unul din refrenele des intonate cînd, după căderea Zidului despărţitor al Berlinului, reunificarea ţării devenise iminentă.

Summituri, cărţi şi expoziţii, prelegeri, conferinţe la cel mai înalt nivel, simpozioane, întruniri academice şi politice s-au succedat cu intenţia clară de a spulbera temerile alimentate de traumele şi amintirile ale celui de-al doilea război mondial, de ororile comise în numele naţional-socialismului.

Numai că cine nutrea temeri faţă de o Germanie prea puternică după 1990 ignora un fapt fundamental: Republica Federală se confruntase critic şi exemplar deja cu trecutul ei brun şi avea s-o facă cu consecvenţă şi mai departe, după reunificare, extinzînd eforturile de elucidare şi asupra abia sucombatei dictaturi roşii.

Germania, care trecea în ochii partenerilor ei mai mult sau mai puţin binevoitori drept un uriaş economic dar un pitic politic, s-a emancipat în timp. La începutul anului 2011 un sondaj de opinie al postului britanic BBC releva că Republica Federală era cea mai îndrăgită ţară din lume.

În 2006 însă, cînd Germania a găzduit Campionatul Mondial de Fotbal, cînd a fost arborat cu nevinovată bucurie în semn de încurajare a echipei naţionale tricolorul german în cele mai variate forme ale sale, primele puseuri de germanofobie reapăruseră deja. Totuşi, în exuberanţa microbiştilor germani, din neutra Elveţie, NEUE ZÜRCHER ZEITUNG desluşea un semn al relaxării şi normalităţii.

Felul în care Germania a făcut faţă şi primului mare val al crizei financiare din 2008, reuşind să-şi menţină la cote înalte performanţele economice, fireşte, şi graţie unei riguroase discipline bugetare, a trezit admiraţie în vecini. În ampla strategie anti-criză, ce-i drept cam schimbătoare, Germania a avut constant un cuvînt de spus, adesea chiar ultimul. Ceea ce nu avea cum să fie pe placul tuturor. Tabloidele britanice, ostile la momentul respectiv şi reunificării, au recurs din nou la o retorică resentimentară grosolană. S-au făcut aluzii la un „al Patrulea Reich” iar Angela Merkel a fost etichetată de Daily Mail drept  "micuţa comunistă care a ajuns cea mai puternică femeie a Europei”.

Din Italia, La Stampa i-a atribuit şefei guvernului german eticheta de „ţarină a Uniunii Europene” mai ales după ce Merkel s-a opus vehment introducerii eurobondurilor.

Pe lîngă porecla Merkozy, aplicată tandemului franco-german, concordiei instalate între Paris şi Berlin, şi-a făcut apariţia în discursul resentimentar şi o comparaţie cu totul deplasată, dacă nu chiar injurioasă, trimiţînd la anul 1938, cînd Daladier a capitulat în faţa lui Hitler. De la Londra, The Times avansa o ipoteză nu mai puţin neplăcută: dacă von Clausewitz avea dreptate afirmînd că războiul este continuarea politicii cu alte mijloace, atunci Germania s-ar afla din nou în război cu Europa, scopul fiind subjugarea altor popoare.

Vechile resentimente reactivate de criză, par la prima vedere inofensive în pofida potenţialului lor agresiv, vexant.

La o analiză mai atentă a acestor manifestări verbale a animozităţilor şi resentimentelor stîrnite de Germania în contextul crizei, se conturează pericolul real al destrămării unei comunităţi fondată primordial nu pe asumarea unei identităţi istorice comune pornind de la un sistem de valori comun, ci pe premisa că o monedă comună ar fi singura cheie a bunăstării şi armoniei generale.

Se uită prea lesne că angajarea fermă a Germaniei şi Franţei în soluţionarea crizei datoriilor este consecinţa logică a rolului de axă a motorului integrării europene, ce le revine celor două state. Acest rol se cere asumat în continuare, chiar cu riscul de a pierde locul de frunte în următorul top al celor mai îndrăgite ţări din lume.    

Autor: Rodica Binder
Redactor: Alina Kühnel