Geografia politică, un subiect dificil

Din perioada comunistă şi până astăzi împărţirea teritorial administrativă a Transilvaniei a pus mari probleme. Regimul sovietic, care a cultivat peste tot unde s-a impus o politică de divizare etnică, a creat în 1952 Regiunea Autonomă Maghiară pe contururile vechilor scaune secuieşti, provocând astfel, în mod insidios, o gravă delegitimare a problemei etnice.” Emanciparea” maghiară făcută sub semnul comunismului a creat un impas psihologic peste care se trece greu şi astăzi.

Totuşi ar trebui să evităm aceste capcane, tocmai pentru a nu cădea în plasa întinsă de perfidia sovietică pentru care trecutul trebuia, în cele din urmă, şters şi uitat complet. În România problema este şi mai complicată, căci Ceauşescu a desfiinţat Regiunea Autonomă Maghiară în 1967, inaugurând un comunism naţional, care i-a dat liderului de la Bucureşti o nouă legitimitate nu mai puţin falsă ca aceea sovietică. Politica etnică a lui Ceauşescu ducea la extrem un naţionalism românesc pe care vechea cultură burgheză şi europeană a liderilor politici ardelenei (Iuliu Maniu şi Partidul Naţional) îl limitaseră în bună măsură. Oamenii de mare cultură din vechiul Regat (ca Nicolae Iorga) şi Casa regală au reuşit la rândul lor să indiguiască valul de revanşism naţional predispus, ca orice revoluţie, la cele mai mari excese.

Se vede aşadar că nimic nu este mai anti-comunist decât tradiţia socială şi istorică a popoarelor europene. De aceea pentru ca urmările comunismului să fie şterse într-o mai largă măsură ar trebui ca o nouă împărţire administrativ-teritorială să se întoarcă la o perioadă mai veche. Nu există viitor fără trecut şi, de aceea, viitoarea tentativă de trasare a regiunilor ar putea să aleagă un punct din istoria regiunilor transilvănene şi să-l instituie, pur şi simplu, ca soluţie legitimă. Nici nu este nevoie de negocieri complicate câtă vreme istoria vie a acestor locuri oferă o soluţie gata făcută.

Ideea că etnicul ar trebui scos din ecuaţie este totalmente greşită nu pentru că etnicul ar purta cu sine o esenţă sine qua non, ci pentru că etnicul participă în cazul acesta la constituirea unei tradiţii de mai bine de jumătate de mileniu. Există în terra siculorum (după numele din cele mai vechi documente) o stabilitate etnică remarcabilă, care nu poate fi negată şi care se afirmă şi astăzi cu o mare îndărătnicie. Istoriografia din timpul lui Ceauşescu admitea şi ea evidenţele care se impuneau cercetătorilor şi anume că, din secolul al XIV-lea, timp de cinci sute de ani, a existat o reală autonomie a scaunelor (sedes) secuieşti. Dar dacă autonomia în sensul medieval al termenului nu ar putea fi reconstituită, a ignora totuşi o veche şi neîntreruptă tradiţie de viaţă socială înseamnă să adopţi o perspectivă abstractă care conţine în ea însăşi o mare violenţă camuflată.

De altfel s-a văzut că împărţirea preponderent abstractă a regiunilor în 1999, anul începerii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, a dat rezultatele cele mai slabe. Decupajul de atunci nu a fost fructul unor studii sau deliberări complicate, ci pur şi simplu expresia unei improvizaţii pripite. Trasarea regiunilor nu era însă cu totul întâmplătoare, căci respecta o imagine convenţională a provinciilor istorice, conţinând totodată mesajul implicit că nu ar exista o identitate distinctă a zonelor ungureşti. Era, cât priveşte ansamblul ţării, o improvizaţie de o neglijenţă condamnabilă, dar care avea o preocupare etnică întoarsă pe dos. Acesta este adevărul: decupajul din 1999 avea în minte exclusiv criteriul etnic, dar nu ca să-l afirme, ci ca să-l infirme.

Dar ce îşi poate dori mai mult o conducere politică înţeleaptă decât să regăsească un sens al prieteniei sociale care a fost mereu dezminţit în ultimele decenii? Or, o veritabilă prietenie, una capabilă să deschidă un orizont larg de stabilitate, nu se poate institui decât pe temeiul tradiţiei. O nouă împărţire a regiunilor ar trebui să aibă drept criteriu principal nu economicul abstract, ci prietenia socială, care insuflă încredere şi care poartă ea însăşi cele mai importate condiţii ale reuşitei economice. Se ştie prea bine, şi cercetările sociologice cele mai noi au consolidat această percepţie, că afacerile cele mai reuşite se fac pe un teren social stabil, bine ancorat în tradiţie şi infuzat de relaţii personale de încredere.