Gaura din buzunare şi cea de la Kabul

Unii analişti iau sugestia demnitarului social-democrat, Maas, din landul Saar, peste picior. Suedkurier de pildă ţine să noteze că fixarea preţurilor nu e treaba statului ci a pieţii, care le stabileşte în funcţie de cerere şi de ofertă. „Limitarea lor prin decret s-ar solda cu o rapidă şi amplă penurie, întrucât societăţile petroliere şi-ar căuta alte pieţe ca să-şi vândă marfa în mod competitiv”.

Westdeutsche Zeitung din Duesseldorf exprimă un punct de vedere similar, manifestându-şi oroarea de atari propuneri mirosind a economie planificată şi centralizată de tip comunist. Ziarul relevă înmulţirea revendicărilor populiste ale politicienilor şi constată că aceştia demonstrează că n-au înţeles principiile de bază ale societăţii deschise în care trăiesc.

Pe de altă parte, Muenchner Merkur scoate în evidenţă cât de adânc îşi vâră statul însuşi mâna în buzunarul cetăţenilor săi, percepîndu-le taxe exorbitante pentru combustibili precum gazul şi ţiţeiul. „Dacă n-ar exista fiscul”, scrie ziarul, preţul litrului de benzină s-ar reduce la doar 59 de cenţi” (şi nu s-ar mai ridica la aproximativ un euro şi jumătate), notează cotidianul bavarez, care solicită statului să le dea cetăţenilor înapoi măcar o parte din prada în valoarea de miliarde pe care o încasează de pe urma lor. Din raţiuni ecologice, Neue presse din Hanovra respinge însă această revendicare, cerând în schimb renunţarea la resurse prea scumpe, de felul petrolului.

Spaţii largi ocupă şi perpetuarea discuţiilor privind limitarea uriaşelor salarii ale managerilor. In context, social-democraţii germani au propus ca statul să renunţe parţial la subvenţionarea indirectă a acestor venituri gigantice, prin modificarea unei reglementări care permite în prezent concernelor să deducă plata lor din impozite. Cotidianul conservator Die Welt nu-şi ascunde revolta iscată de ceea ce ziarul califică drept „furia germană a reglementărilor” cu orice preţ.

Dar Tagesspiegel din Berlin crede că lăcomia ieşită din comun a managerilor unor firme trebuie zăgăzuită întrucât ar contribui la reducerea popularităţii economiei de piaţă în Germania.

In fine, intens dezbătut e şi eşuatul atentat comis ieri asupra preşedintelui afgan Karzai, atacat în timp ce asista la parada organizată cu prilejul aniversării a 16 ani de la retragerea din ţară a trupelor de ocupaţie sovietice.

Sueddeutsche Zeitung din Muenchen consideră că „talibanii au reuşit odată în plus să evidenţieze slăbiciunea şi vulnerabilitatea unui stat”, al cărui „preşedinte se vede nevoit să lupte zi de zi pentru supravieţuirea sa politică şi nu arareori şi pentru cea fizică”.

Ce gaură s-ar fi căscat în ţesătura planurilor strategice apusene dacă atentatul ar fi reuşit, aflăm din Heilbronner Stimme. Ziarul zugrăveşte convingător coşmarul, pe care l-ar fi provocat occidentului asasinarea lui Karzai, a cărui „prezenţă la cârma statului n-are pe moment alternativă din punctul de vedere al Comunităţii Internaţionale”.

Atentatul, relevă şi Der Neue Tag, „e o palmă pe obrazul unui şef de stat, a cărui autoritate se vede contestată făţiş chiar şi în propria sa capitală, unde-l apără 3.000 de militari. O amărăciune specială a generat faptul că soldaţii au fugit care încotro în clipa în care s-a lansat atacul”.