Frumoasa Dunăre albastră şi faliţii noştri | România | DW | 30.10.2017
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Frumoasa Dunăre albastră şi faliţii noştri

Geografia României s-a schimbat radical. Odată cu deformarea ei, mulţi simt nevoia de a-şi strâmba şi ei şira spinării. Şi-au depus un strat gros de cenuşă pe capetele dezabuzate, dând apă la moara celor ce-i oprimă. 

Rumänien Donaudelta (picture-alliance/dpa)

Dunărea în Deltă, la Sulina

România se vede, vai, colmatată. Colmatată la culme, sub ochii noştri aiuriţi de competenţa cartografică a prietenilor lui Liviu Dragnea, care, de la înălţimea Guvernului şi Parlamentului, ne asigură, nicolicean, că insula Belina ”nu mai e insulă”, iar braţul Pavel al Dunării ”nu mai e” braţ.

Întrucât Dunărea e un fluviu european, să consemnăm că Teldrum şi dregătorii PSD-işti din executiv şi forul legislativ n-au reinterpretat-o degeaba pe ”frumoasa albastră”, cum o ştim din valsul lui Johann Strauss fiul. Căci au reuşit nu numai să reinventeze geografia continentului, jucându-se pe harta lui la fel de magistral ca Iosif Visarionovici pe a Rusiei ori Iosif Ivanovici pe portativ, ci, în aceiaşi bani, să poarte ultraprofitabil de grijă concernului teleormănean.

A cărui perspectivă, e pe moment, net mai dătătoare de speranţă decât soarta frumoasă, dar cam albastră, a viitorului Europei. Căci democraţiilor ei li se joacă pe nas cât sunt Ebrul şi Dunărea de lungi, din Catalonia până la graniţa franceză şi de la Budapesta la Bucureşti şi retur. 

Pe malurile unuia din afluenţii Dunării, zis Dâmboviţa, jocul de-a democraţia a atins cote de-a dreptul paroxistice. Sub ochii placizi, anesteziaţi şi vag ameţiţi de crize ai unei Europei, al cărei joc de glezne subţiri conferă graţie şi celor mai complexe valsuri, mai marii ţării se pregătesc să distrugă definitiv statul de drept românesc, spre a edifica pe veci pururi unul mafiot.

Modelul cleptocraţiei cu pretenţii democratice, inventat la Moscova de coreografii KGB, există demult şi-a fost îndelung şi cu succes încercat, din Transnistria până Abhazia şi Oseţia, din Zimbabwe, până în estul Ucrainei.

În timp ce respectiva metamorfoză dansantă, pusă în operă de statul paralel, mafiot, prinde contur la Bucureşti, rău anemiaţii apărători ai justiţiei autentice se văd stilizaţi şi reformataţi. Latrinele propagandistice, care nu şi-au ratat, iată, efectul, îi prezintă ca pe nişte prezumtivi piloni atotputernici. Ai cui? Aţi ghicit. Ai unui imaginar ”stat paralel”.

Estimp, cel veritabil le pare multora că s-ar fi evaporat în ceaţă. Vastul program populist de rebrenduire a puterii mafiote (care, dându-se de trei ori peste cap, îşi arogă rolul de protector al democraţiei, justiţiei, parlamentarismului şi naţiunii, când în realitate e pe cale de a le desfiinţa) încearcă simultan să modifice şi alte sigle. Mai cu seamă pe ale justiţiei şi opoziţiei.

Ca şi cum n-ar ajunge slăbirea ei progresivă, prin măsurile guvernanţilor şi şifonarea imaginii proprii din pricina complicităţilor cu oligarhia şi clienţii, opoziţia se vede tot mai stăruitor demonizată, ca forţă chipurile redutabilă, ocultă, străină, antiromânească. La fel, desigur, acea parte a justiţiei care şi-a luat în serios datoria de a lupta în contra corupţiei la nivel înalt.

Operate din pixul KGBisto-securist al propagandiştilor şefi de la Moscova şi Bucureşti, toate aceste prefaceri care, ca prin farmec, au modificat naraţiunea prevalentă spre a apăra oligarhia postcomunistă, nu puteau să nu-i năucească pe mulţi români. Deziluzionaţi de promisiunile mincinoase ale guvernanţilor, deprimaţi de lipsa de reacţie a societăţii la tentativele de lichidare a statului de drept, sub pretextul salvării lui de un fals „sistem paralel”, mulţi îşi dau pumni în cap.

Cine e de vină pentru mizeria în care se zbate statul român? Răspunsul multor români de bună credinţă la această întrebare e prompt. Faliţii noştri desigur. "Noi toţi" am fi de vină, afirmă ei, nu fără oarece îndreptăţire, amintind de absenţa nemotivată de la urne a unei părţi apreciabile a electoratului, precum şi de votul majorităţii celor care n-au lipsit de la alegeri în favoarea unor partide conduse, ce oroare, de infractori şi penali.

Or, de culpabilizarea generală (care, învinuind in corpore, îi dezvinovăţeşte automat pe toţi) profită din plin mai cu seamă ticăloşii puterii, aleşi firesc pe baza promisiunilor lor neonorabile. Din nefericire, prea puţini susţinători ai democraţiei realizează că a da vina (doar) pe alegători e un pariu perdant. Şi că autodemoralizarea, exprimată de verdictul prea crunt privind propria prestaţie, le oferă un vast spaţiu de manevră celor vinovaţi cu adevărat de operaţiunea demontării democraţiei româneşti. 

Iată de ce tot mai puţini au timp şi chef să protesteze şi să ceară tragerea la răspundere a mafioţilor care falimentează realiter statul şi democraţia. Stimulată de spectacolul inadecvării, a lipsei de combativitate a adversarului ei natural, oligarhia îşi afişează tot mai fără jenă aroganţa. Trimite jandarmeria, ca în comunism, să aresteze şi să trimită la psihiatrie puţinii protestatari care, precum regizorul Alexandru Solomon, încă n-au capotat. Care, în contextul vizitei patriarhului Kiril la Bucureşti, intuiesc corect şi înţeleg să crâcnească împotriva raporturilor inavuabile dintre poliţiile secrete comuniste şi postcomuniste din Rusia şi România, pe de o parte, oligarhiile şi înaltele feţe bisericeşti ale celor două ţări, pe de alta.

Ajunși în acest punct halucinant, ne simţim ca Alice. În Ţara Minunilor cu geografia colmatată, sănătoşii ajung la psihiatrie.

În schimb, inşi aparent atinşi de o formă gravă de paranoia, care în delirul lor se confundă cu neamul, moderează emisiunile unor televiziuni de ştiri, acuzând imaginare manipulări şi conspiraţii occidentale de iscarea marilor proteste româneşti împotriva demantelării statului de drept.

Ce ar mai fi de remarcat şi aplaudat la acest trist vals pe muzică de Putin? Cât de profesionist ne-am procurat şi noi "faliţii noştri", a căror absenţă intolerabilă de la apel o deplora Caţavencu. Potrivit căruia ”până şi chiar Austria are faliţii ei”. Ce moft groaznic să ne lipsim de ei. O Dunăre, o mores.