Fructele mîniei şi suflul libertăţii

Revoluţiile arabe, indiferent că se supun sau nu principiului dominoului, reactivează dificila relaţie între stabilitate şi libertate, ce aminteşte şi de aproape insolubila dilemă între securitate şi libertate. În numele stabilităţii, occidentul a tolerat conduceri autoritariste, chiar dictaturi cu vocaţii „dinastice”, pe care tocmai în numele libertăţii, locuitorii lumii arabe nu mai sunt dispuşi acum să le suporte.

Există temeri ca în spaţiul unei libertăţi proaspăt cucerite şi a unei democraţii abia înfiripate, mişcările islamiste, reprimate de regimurile pînă deunăzi aflate la putere, să-şi ia revanşa şi ca, în consecinţă, Egiptul să păşească pe urmele Iranului.

Înăbuşita „revoluţie iraniană” a demonstrat însă că sfîrşitul tiraniei mullahilor a fost doar amînat, nu şi anulat. Mai devreme sau mai tîziu, el va veni. Motivele acestei iminenţe le-a explicat filozoful Peter Sloterdijk în cîteva din capitolele cărţii „Zorn und Zeit”– Mînie şi Timp, apărută în 2006, deloc depăşită de evenimente ci, mai degrabă, devansîndu-le.

Aflat poate încă sub imperiul experienţei descinderilor teoretice făcute în „interstiţiile capitalului”, în paginile altei cărţi, Sloterdeijk analizează în termeni economici fenomenele afectului, potenţialul lor energetic, evoluţia lor în timp, caracterul lor pragmatic.

Prima parte a consistentului eseu se ocupă de „afacerile mîniei în general”. Agresorul este întrevăzut ca un creditor de „afecte” negative, unul din proiectele mîniei este răzbunarea, băncile de mînie sunt revoluţiile. O condiţie sine qua non a capitalizării mîniei ar fi sîngele rece cu care, pe de-o parte, ura şi revolta sunt continuu alimentate, pe de alta, sever controlate pentru a exploda la momentul „potrivit”. Comunismul, totalitarismul roşu, a fost în viziunea lui Sloterdijk o bancă mondială a urii, a mîniei .

În perioada post-comunistă, aşa numita epocă de mijloc, s-ar fi produs o diseminare a mîniei (după cum indică ultimul capitol al cărţii ). Catastrofele secolului XX sunt puse şi pe contul radicalismelor moderne, care sub pretexte materialiste sau idealiste au încercat să satisfacă furia colectivă, împingînd-o pe căi nebătătorite, ocolind instanţele mediatoare, parlamentele, tribunalele, dezbaterile publice, ducînd la uriaşe eliberări de energii vindicative, nefiltrate, la resentimente şi pulsiuni exterminatoare.

Elemente reziduale ale acestor pulsiuni sunt preluate de o aşa numită internaţională a mizantropiei şi reactivate puternic de islamismul politic. Sloterdeijk admite că islamismul politic poate fi calificat drept posibil succesor al comunismului şi se opreşte asupra cîtorva elemente care ar legitima analogia. Între acestea, remarcabil este punctul de vedere al istoricului şi politologului Gunnar Heinsohn: „religia toarnă gaz pe un foc, pe care nu ea l-a aprins” .

Din această perspectivă, crede Sloterdeijk, islamismul nu este cu nimic mai prejos de comunismul istoric dar, raportîndu-se la originile sale culturale, islamismul nu se prezintă ca o mişcare întemeiată pe o ruptură radicală, ci ca o restauraţie revoluţionară.

Cum poate fi oprit cu mijloace paşnice tăvălugul violenţei islamice, secretat şi de o masă excedentară, fără precedent în istoria omenirii, de bărbaţi tineri, lipsiţi de perspective, dar însămînţaţi cu morbul genocidului? Întrebarea îşi aşteaptă răspunsurile.

Deşi Sloterdeijk pare să accepte cu relativă resemnare situaţia, inclusiv sumbrele perspective de viitor, totuşi atrage atenţia, consolator, că islamismul nu are potenţialul pe care l-a avut comunismul de a se transforma într-o bancă mondială a mîniei, de a deveni o dogmă universală, fiindcă ideologia acestuia, fondată pe răzbunare şi pedeapsă, nu oferă nimic în schimb.Putem răsufla uşuraţi? Deocamdată nu .

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz