Frica – mod de întrebuințare | România | DW | 03.04.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Ceremoniile realităţii

Frica – mod de întrebuințare

​​​​​​​Frica, la fel cu credința și moartea, nu se negociază și nici nu se supune decretelor stării de urgență.

Specialiștii susțin că 90% din fricile oamenilor sînt imaginare și doar 10% sînt reale. Procentele pot fi discutabile, dar e cert că fricile imaginare sînt substanțial mai numeroase decît cele generate de realitate. Și tot ei spun, în cea mai mare parte psihologi și antropologi, că cele mai multe din fricile adulților își au originea în copilărie. Cea mai cuprinzătoare este frica de ziua de mîine, de aceea ne și încurajează cei din jurul nostru cu predicții de genul „noaptea e un bun sfetnic“ sau „și mîine va fi o zi.“ Frica de boală, frica de un cutremur devastator, frica de a fi judecat de către ceilalți (președintele Iohannis tocmai a retras Spitalului Județean de Urgență Suceava, focarul infectării cu COVID-19, Ordinul „Meritul Sanitar” în grad de Cavaler conferit anul trecut), frica de a rămîne singuri pe lume, pe care nu o poartă cu ei doar bătrînii, frica de a merge la medic pentru a nu afla un verdict necruțător, frica să nu ne fie frică, toate acestea și, desigur, frica de moarte ne locuiesc și ne devorează la momentul potrivit.

Bolile psihice și, în mod special, depresiile, sînt deseori efecte ale fricii imaginare, nedefinite, necauzate de nimic și care se abat asupra persoanelor firave sau, dimpotrivă, asupra coloșilor ce imaginează o realitate care nu poartă încă un nume. Mă refer aici la marii artiști ai tuturor timpurilor – aceste teribile întîmplări schizoide ale nașterii –, la aceia care trăiesc aparentul paradox cîtă luciditate, atîta dramă versus cîtă imaginație, atîta dramă.

Există o categorie de suboameni, borfașii, care nu sînt atinși de depresii sau de alte boli psihice, mai puțin mitomania, pentru că de la cei care fură un portofel în autobuz pînă la gulerele albe care dau tunuri de milioane de euro, toți operează cu o frică reală, aceea a cătușelor și a celulei. Cum își țin în frîu frica borfașii de toate speciile, de la interlopi la politicieni, bancheri, funcționari, inspectori, directori din toate domeniile, profesori, medici, polițiști, preoți? Răspunsul e unul singur: prin zornăitul stăruitor al arginților. Iar cînd arginții sînt atît de mulți încît nu le mai știu numărul, prin setea bolnavă de putere a acestor purtători ai virusului dezumanizării.

Numărul cazurilor de infectare cu COVID-19 în lume a depășit un milion, iar numărul morților a trecut de cincizeci de mii. Un sfert din cei infectați sînt înregistrați în SUA. Nu știm cîte vieți vor mai fi puse în pericol de acum pînă nu se știe cînd și cîți vom mai muri dintre noi. Dar știm că cei infectați cu virusul dezumanizării este de ordinul sutelor de milioane. Și că viețile nu le sînt puse în pericol, pentru că ei sînt viii morți ai planetei. În România, pe lîngă indivizii de ordinul zecilor de mii care stau pe milioane de euro și nu donează un cent spitalelor, bătrînilor neajutorați, persoanelor cu dizabilități, copiilor rămași orfani în urma dezastrului provocat de virusul care ucide, sînt și persoane, companii sau universități care au venit în sprijinul vieții prin donații în special către spitale, unde lipsa echipamentului de protecție este de multe ori cauzatoare de moarte. Racilele din sistemul nostru medical nu se regăsesc însă doar în lipsa mănușilor și a măștilor de protecție – de altfel, lipsa acestora este cauzată și de obiceiul împămîntenit al cadrelor medicale, în special al asistenților medicali și al infirmierelor, de a fura din spitale de la banalele feșe ori firul de cusut inciziile bolnavilor pînă la instrumente chirurgicale și aparatură casate de administrație pentru clienții lor înainte de termen, deși sînt perfect funcționale.   

Aburul subțire al morții

Cine nu a ținut în palma lui palma tăcută a celui care va muri, rugîndu-se în toată ființa ca moartea să-i mai dea un răgaz neputinței de a-și gestiona frica, cine nu a văzut chipul muribundului împietrind în ultima suflare a vieții – de ce oare unele chipuri ale sfîrșitului sînt mai senine și mai tinere decît vîrsta celui care a fost om viu? –,  cine nu a trăit moartea împreună cu cel care îi va schimba implacabil de acum încolo ordinea sufletului de zi cu zi, va înțelege el oare catastrofele din spitalele noastre și din întreaga lume cuprinsă de frică? Dar cei care au trăit istoria unor morți anunțate?

Oamenii răpuși de virusul ucigaș mai apucă să-și ia rămas bun de la cei dragi prin mesaje trimise de pe telefonul mobil. Unii dintre ei, săraci pînă-n măduva oaselor, nu au nici măcar acest privilegiu înaintea morții, singurul eveniment implacabil, după taina botezului și a nunții, după care obligatoriu punem punct. Restul vieții suportă sau impune virgule, paranteze, dialoguri, semne de întrebare ori de mirare, un șir nesfîrșit de semnale care ne scriu propria istorie cu condiția să colaborăm cu darul de a fi oameni vii, anume să nu trecem nepăsători pe lîngă aceste semnale și astfel să ne rătăcim în iluzia că am putea să accesăm butonul închipuit al lui „punct și de la capăt.“

O rană încapsulată în ființa memoriei

Cei mai mulți români sînt năuciți de frică („Paza bună trece primejdia rea“), pe cînd alții bravează („Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus“ sau „De ce ți-e frică nu scapi“). Ca și uitarea, de multe ori frica naște monștri. Așa a putut fi posibil experimentul reeducării de la Pitești, atrocitățile aplicate acolo deținuților politici făcîndu-i din victime călăi. Nimeni nu are dreptul să-i judece, pentru că nimeni nu poate să arunce primul cu piatra în cei care au cedat în fața fricii de tortură. Vinovații fără vină ai reeducării au avut, fiecare, grade diferite de suportabilitate a fricii, așa cum se întîmplă cu noi toți.

În perioada cruntă pe care o trăim, în care moartea seceră fără să aleagă, frica scoate la iveală tarele pe care le-am avut și în comunism. Violența domestică și violența în general fac mai multe victime, infractorii și speculanții își fac meseria, de la furturi și tîlhării la comercializarea online cu suprapreț a echipamentelor de protecție sau la vînzarea „pe sub mînă“ de către farmacii a mănușilor, măștilor, alcoolului sanitar și a altor dezinfectanți, la fel cum în comunism privilegiații clientelismului cumpărau pe ușa din spate a magazinelor alimentare salam, ouă, pîine, cafea și toate cele.

Frica de virusul care ne pîndește aduce prosperitate în casele vrăjitoarelor, ghicitoarelor sau ale felcerilor care reînvie leacurile băbești. Frica celor duși la biserică întemeiază pentru ei propria biserică acasă – un colț de rugăciune cu toate cele trebuincioase –, unde preoții au dezlegare de la BOR să facă sfeștanii pentru cei în suferință, să-i spovedească și împărtășească pe cei aflați în pragul morții (de parcă moartea nu ne-ar pîndi pe fiecare în focarul din care încercăm să scăpăm).

Credința, ca și moartea, nu se negociază și nici nu se supune decretelor stării de urgență. Frica, la fel, nu se poate negocia. Numai că ne putem ruga oriunde, stăruind asupra sufletului și fără sutane și icoane: pe stradă, în autobuz, pe cîmp, în grajdul de vite (acolo s-a născut Iisus), în livada în care tocmai au înflorit merii. În plin dezastru al omenirii, rugăciunea de unul singur ne poate împrospăta sufletul ca o pîine aburindă, scoasă chiar atunci din cuptorul pe care încă îl mai folosesc bunicii.

După ce această frică globală pînă la limita peste care nu se mai poate trece decît cutremurați sub cătușele morții va rămîne doar o rană încapsulată în ființa memoriei, lumea nu va mai fi la fel, spun atîtea și atîtea voci avizate. Dar dacă la noi, în patrie, viața va merge înainte fără retușuri pentru milioane și milioane de oameni, tot astfel cum nu am învățat nimic sau aproape nimic nici din frica trăită în comunism? Nu politicienii sau partidele trebuie dea un răspuns acestei întrebări cutremurătoare, ci societatea, cu bunele și relele ei developate pînă acum.