Freud, antisemitismul şi politichia

Că ne place sau nu, azi nu mai contestă nimeni, în occident, că, alături de Albert Einstein (în fizică şi astronomie) şi de Karl Marx în filosofie, Sigmund Freud a marcat indelebil gîndirea contemporană. Marele evreu austriac , supranumit „scriitorul sufletului” n-a fost doar un medic şi un psiholog de excepţie, un interpret al visului de o anvergură egalată poate doar de biblicul patriarh Iosif, ci şi un maestru al antropologiei culturale. După cum nota recent Beate Lakotta, într-un excelent eseu despre forţa cu care, „depănînd marea epopee umană a subconştientului” Freud a dinamitat structurile încremenite ale gîndirii occidentale, eseu publicat de săptămînalul german der Spiegel, „nici o metaforă antropologică n-a exercitat, după Biblie, o influenţă mai mare asupra sferei de civilizaţie apusene decît interpretarea freudiană a mitului lui Oedip”. Şi „ abia dacă se găseşte ceva care să fi modificat atît de profund concepţia despre existenţa umană” decît opera lui Freud.

Că „împreună cu celalte două genii universale, Marx şi Einstein, Freud a devenit duşmanul predilect al nazismului”, e încă una din constatările incitante ale articolului semnat de Lakotta. Autoarea nu cosemnează că, pe Freud l-au detestat la fel de cordial şi comuniştii, dar semnalează că, după deceniile în care au fost asiduu şi aproape unanim desfiinţate, lucrările sale au început mai nou să fie redescoperite. Neuropsihiatria, înarmată cu mijloacele tehnicii de vîrf de care medicul vienez n-a dispus, le confirmă în prezent validitatea. „Intuiţiile lui Freud privind natura conştiinţei concordă cu punctul de vedere al celei mai avansate ştiinţe moderne”, releva nu de mult neuropsihologul Antonio Damasio.

Copleşitoarea avalanşă de manifestări prilejuite în occident de aniversarea a 150 de ani de la naşterea părintelui psihanalizei pare să nu se fi bucurat de o excesivă atenţie în România.

In ce mă priveşte, scufundat cum sunt în descrierea celor mai diverse deraieri şi aberaţii ale vieţii sociale şi politice contemporane am rămas frapat de strania şi îngrijorătoarea congruenţă a unora dintre ele şi isteria, sau nevrozele descrise de Sigmund Freud. Categoriile psihanalitice şi antropologice pe care i le datorăm marelui gînditor vienez îmi par mai actuale decît oricînd. Iar tensiunile dintre eu, supraeu şi sine, refulările, compulsiunea la repetiţie şi mai ales faimosul „Todestrieb”, instinctul morţii, (greu, dacă nu imposibil de tradus fără rest) sunt la ordinea zilei deopotrivă în sfera politicii şi în viaţa literară.

In epoca zisă de aur, lectura operelor lui Freud m-a obligat să mă întreb cît din suferinţele românilor se datora nu doar sistemului comunist, impus altora într-un mod ceva mai puţin bestial, ci şi deranjamentului mintal al geniului Carpaţilor. Mă întrebam dacă nu cumva o parte de vină reveneau frustrărilor sexuale ale unui dictator devenit poate, cine ştie, impotent de timpuriu. Mă întrebam cum ar fi evoluat România, dacă n-ar fi încăput pe mîna unui adult manifestînd simptome clare de paranoia, provenit dintr-o familie în care doi fraţi purtau acelaşi prenume; un dictator, a cărui soţie se distra frecvent cu vizionarea escapadelor erotice ale înalţilor activişti de partid urmăriţi şi ei, „săracii”, asiduu de securitate?

Simpla lectură a unor pasaje cheie din deliranta misivă remisă de preşedintele iranian Ahmadinedjad omologului său american George Bush e edificatoare. Politic utilă mulahilor, întrucît a reîntărit cererile stîngii occidentale ca America să amorseze un dialog direct cu Teheranul, epistola cu pricina ne reazvîrle cu putere în lumea pacienţilor de ospiciu ajunşi la cîrma unei ţări. Scrisoarea liderului de la Teheran, care-i sugerează indirect lui George Bush că ar fi cazul să se convertească la mohamedanism e un florilegiu de stropşeli (inconştient sau indirect linguşitoare) la adresa mult (şi nu doar de Iran) hulitei Americi, de consideraţii politice şi istorico-teologice debordante, precum şi de interpretări psihotice. Altfel cum se poate explica opinia exprimată în acest răvaş de un lider teocratic, care, ignorînd istoria, se arată convins, la decenii după dispariţia în neant a unor Hitler, Stalin şi Ceauşescu de „eşecul proxim al democraţiilor” liberale de tip occidental, (aceleaşi, să nu uităm, care le-au venit de hac tuturor totalitarismelor precedente)? E greu de formulat alt diagnostic, devreme ce e limpede precum lumina zilei că sistemele liberale apusene sunt singurele care, cu toate carenţele lor, s-au dovedit pînă în prezent nu doar viabile, ci şi capabile să asigure deopotrivă libertatea şi demnitatea individului uman şi pe cele ale unor colectivităţi naţionale. Din evidenţa, refulată sau ignorată de mai marele iranian, că doar ele - şi nicidecum teocraţia de tip iranian, sau orice alt regim totalitar, fascist ori comunist – sunt, tocmai graţie libertăţilor individuale, în egală măsură puternice şi totodată apte să facă o casă bună cu religiile revelate, salvîndu-le prestigiul şifonat de periodice alunecări în fundamentalism se poate înţelege psihanalitic furia pe care o manifestă Ahmadinedjad în special faţă de America şi Israel, democraţii liberale, de tip occidental, care nu dau semne să sucombe curînd în faţa relativismului cultural. Şi cum se poate explica altfel decît în termenii unei serioase îmbolnăviri psihice refuzul unui şef de stat de a admite evidenţa Holocaustului, acceptată nu de azi de ieri chiar de ţara de la vîrful căreia s-a declanşat, în 1941, exterminarea evreilor europeni?

În capitala Germaniei s-a marcat recent un an de la inaugurarea, pe un cîmp de 20.000 de metri pătraţi, acoperind însăşi inima nu demult reunificată a Berlinului, a unui memorial naţional central consacrat victimelor acestui genocid. Nu mai puţin de 3 milioane şi jumătate de oameni l-au vizitat în acest scurt răstimp. Istoria nazismului şi fascismului nu mai e de mult o mare necunoscută. Instituţii similare, dar mai consistent utilate funcţionează de multe decenii în diverse state ale lumii. Iar în Germania, negaţionismul profesat de Ahmadinedjad se pedepseşte de multă vreme cu închisoarea. In fine, guvernul berlinez a hotărît recent deschiderea ultimelor arhive documentînd bogat realitatea ororilor dela Auschwitz – „Golgota timpurilor noastre”, după cum le-a calificat papa Ioan Paul al doilea - a căror negare sau edulcorare trimite la un anumit tip de suferinţă nervoasă.

Poate că replica adecvată la un atare patinaj în irealitate ar trebui să fie tratamentul psihiatric. Căci înainte de a fi delict penal, negarea (sau relativarea, sau „justificarea”, sau minimalizarea) Holocaustului e o gravă deraiere, o desprindere de realitate, cu potenţiale consecinţe dintre cele mai serioase. Ca şi antisionismul, negaţionismul e un simptom al maladiei sufletului numită antisemitism. Fiindcă exprimă o iraţională şi frecvent inconştientă ură faţă de evrei, principalele victime ale demenţei naziste şi fasciste. La mijloc e o ostilitate recurentă, care în fazele ei acute ar putea provoca reieşirea din parametrii civilizaţiei care s-a produs la mijlocul veacului trecut.

Cum stau de fapt lucrurile ar trebui între timp să-i fie clar oricui. Din păcate nu e. Cum n-a ajuns încă să fie la mintea cocoşului că mai fiecare antisemit are „prietenul” lui evreu (sau o nevastă, sau un fiu) şi că nu arareori, se trage el însuşi din părinţi evrei (precum Karl Marx ori Otto Weininger, care pentru Hitler era singurul evreu ce binemerita. Pentru că-şi ura ascendenţa. Şi lista e lungă). Şi iată că, din nefericire mai există şi intelectuali români, ba chiar unii cu merite incotestabile în lupta împotriva comunismului, precum Paul Goma, care nu se împacă defel cu ideea de a accepta trista realitate, (inclusiv realitatea propriilor opinii) aşa cum e. Paul Goma nu neagă Holocaustul românesc. Tezele lui caută însă să-l „justifice” şi ca atare îl relativizează, invocînd fără probe credibile şi documente concludente un prezumtiv „Holocaust roşu” atribuit evreilor, care l-ar fi comis asupra românilor din Basarabia înaintea genocidului săvîrşit asupra evreilor.

Prea puţin limpede le este multora tendinţa relativizării unor fenomene prin aparenta lor „raţionalizare”, pe linia descrisă cîndva de Erich Fromm, unul din genialii elevi şi discipoli ai lui Freud. Conform principiilor psihologului şi filosofului american acest tip de pseudoraţionalizare transformă ca prin farmec conţinuturi şi tendinţe refulate, nedorite, neacceptate de conştient, în gînduri, sentimente şi acţiuni chipurile cît se poate de raţionale. In cazul Holocaustului, istoriografii occidentali sunt de acord că Shoa reprezintă în istorie o crimă unică prin natura şi magnitudinea ei, devreme ce reprezintă prima tentativă organizată de exterminare sistematică, pe cale birocratică şi industrială a unui popor, cel evreu. S-ar putea adăuga că, din unghiul făptaşilor, miza incomensurabilei (şi nu întru totul comprehensibilei) fărădelegi era încă şi mai mare devreme ce, mai mult sau mai puţin conştient, au urmărit concomitent nu doar lichidarea unei „rase”, ci şi aneantizarea unei religii.

Şi totuşi „raţionalizatori” ai Holocaustului se tot găsesc. Intrucît psihoza antisemită, mai rea decît orice nevroză, pare la fel de greu de eradicat ca schizofrenia era fatal ca numărul bolnavilor să crească uneori subit în momente de maximă tensiune. În anii 80, epoca „disputei istoricilor” germani, s-a propulsat în Germania, în centrul atenţiei generale, Ernst Nolte. Un vajnic protector al mai multor negaţionişti de genul lui Fred Leuchter sau David Irving (condamnat recent la închisoare de justiţia austriacă) şi revizionişti precum David Hoggan, Nolte a recurs la pseudoargumente din clasicul arsenal neonazist (de genul existenţei unei prezumtive declaraţii de război evreieşti la adresa regimului hitlerist), pentru care nu s-a găsit niciodată vreo o probă, nici un singur document autentic, nici o mărturie convingătoare. O teză integral absurdă devreme ce în timpul celui de-al doilea război mondial evreii n-au avut stat, armată, arme. Aceste aserţiuni i-au făcut ţăndări lui Nolte şi ultima urmă de prestigiu ştiinţific. Ca şi cum n-ar fi fost destul, Nolte a semnat fără jenă articole în diverse publicaţii de extremă dreapta, a salutat manifestări ultranaţionaliste şi a publicat o carte calificată de un gînditor german în Neue Zuercher Zeitung (din 20. martie 2000) drept o apologie a antisemitismului. Nu miră pe nimeni că pe Nolte l-a revendicat şcoala neorevizionistă a unor Uwe Backes, Klaus Hornung, Eckhardt Jesse, Karl-Heinz Weissmann etc. La fel de puţin uimitor e că-l invocă Goma. Intrucîtva mai subtili decît negaţioniştii brutali, „raţionalizatorii” Holocaustului insistă să inventeze cauze, presupuse vinovăţii evreieşti anterioare şi încearcă în disperare de cauză să „depisteze” crime fie imaginare, fie exagerate, cărora le atribuie o anvergură pasămite echivalentă, de natură să pună în discuţie proporţiile şi unicitatea genocidului comis de nazişti şi aliaţii lor asupra evreilor europeni. Argumentul lor suprem e în genere recursul la echivalarea făţişă ori sugerată a bolşevismului cu iudaismul. In cazul românesc dimensiunea acestei falsificări istorice reiese din cifre. Inainte de 1940 la o populaţie de 800.000 de evrei, doar 800 dintre ei erau membri de partid. Procentajul de comunişti printre evrei se poate calcula fără să fie necesar vreun geniu matematic. Ceea ce nu înseamnă că n-ar fi existat şi destui evrei printre siniştrii torţionari kaghebisto-securisto-comunişti.

A le atribui însă acestora Holocaustului e ca şi cum s-ar insista, în pofida probelor, să se perpetueze mitul pus în circulaţie de propaganda stalinistă, potrivit căruia victimele poloneze ale masacrului de la Katyn ar fi fost ucise nu de KGB, ci de nemţi.

Evident, caracterul prolific al scrierilor negaţioniste e îngrijorător. Cu atît mai mult cu cît împreună cu banalizarea Holocaustului (prin relativizare) negaţionismul favorizează reeditarea cataclismului. Dar nu doar isteria grafomană a negaţionismului e alarmantă îndeosebi într-o lume care a redescoperit antisemitismul (de extremă dreapta sau de extremă stînga) în forma lui aparent corectă politic, în speţă antiisraeliană. Gravă e şi compulsiunea la repetiţie de care dau dovadă unii responsabili occidentali, care insistă să stea de vorbă cu lideri belicoşi, şi nu în ultimul rînd autoagresivi din pricina exarcerbării instinctului morţii dominînd mare parte din lumea arabă şi islamică. In loc să-i ignore ori să-i neutralizeze pe aceşti tirani numai buni de pus în cămaşă de forţă, şi să lea dea o şansă popoarelor lor să guste din fructul, la ei oprit, al libertăţii, liderii vesteuropeni stăruie de ani buni să încerce – bunăoară în aşa-zisul „dialog critic” purtat cu Iranul - să-i convingă de iraţionalitatea demersurilor lor, ca şi cum ar sta de vorbă cu şcolari doar uşor turbulenţi, dar accesibili fie argumentelor intelectuale, fie ameninţării cu o notă proastă, cu o eventuală corijenţă sau chiar cu repetenţia. In anumite cazuri limită nu ajută însă decît exmatricularea. Sau internarea. Sivis pacem para bellum. Chiar şi fără să-l cunoască pe Freud, latinii ştiau o grămadă de lucruri nu doar despre societate şi sfera politicii, dar şi despre natura psihicului uman, despre barbarie şi inconfortul multora în cultură. In cea adevărată.