Franța și lumina verde pentru ucisul de evrei  | Europa | DW | 26.04.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Franța și lumina verde pentru ucisul de evrei 

Franța a dat liber la ucis evrei, cred mulți în Europa, nu doar în Israel: În cauză e scutirea de răspundere penală a unui asasin islamist și antisemit care a ucis la Paris o femeie de 60 de ani. ”Vina” ei? Era evreică.

Proteste în Franța

Proteste în Franța

Impunitatea unui asasin antisemit, validată recent de Curtea Supremă a Franței, după ce fusese hotărâtă și confirmată de o serie de tribunale franceze, a determinat zeci de mii de oameni să protesteze duminică, la Paris. Decizia justiției franceze echivalează pentru mulți cu o calamitate. În speță, cu la grande nation care dă lumină verde uciderii de evrei. 

La demonstrația de protest din centrul capitalei franceze au participat, potrivit unor estimări ale poliției, aproximativ 20.000 de oameni. Între ei s-au nimerit și politicieni, precum Christophe Castaner, șeful partidului prezidențial, La République en Marche. Al cărui fondator, Emmanuel Macron, a reacționat într-un târziu la revolta internațională, generată de bătaia de joc față de justiție și civilizație, declarându-și dorința schimbării legii franceze.  

Uimirea și revolta manifestanților și ale multor europeni, americani, israelieni și oameni de treabă din întreaga lumea, sunt cât se poate de justificate.

Crima și urmările ei nefaste

În 2017, Kobili Traoré, un tânăr din comunitatea musulmanilor refugiați din Mali la Paris, a bătut-o bestial pe Sarah Halimi, o femeie de peste 60 de ani, A torturat-o preț de o oră, în locuința ei pariziană, în care delincventul recidivist pătrunsese prin efracție, înainte de a o ucide ori în bătaie, ori defenestrând-o, practic sub ochii impasibili ai poliției, ai cărei agenți, chemați din timp de vecinii alarmați de strigătele ei sfâșietoare de durere, nu au intervenit. 

După ce au lăsat-o să fie asasinată sălbatic, autoritățile franceze și-au bătut joc de ea și de dreptate și la poliție și în tribunale. Insul însărcinat să conducă ancheta a refuzat, luni la rând, să califice omorul ca fiind așa cum era, în speță antisemit. Or, asasinul strigase, în timp ce-și teroriza, schingiuia și ucidea în chinuri victima: ”Alahu akbar”, pentru ca, simultan și ulterior, să se felicite că l-ar fi omorât pe ”Satana” și pe o ”evreică murdară”. 

Apoi, justiția franceză a hotărât, vai, că ucigașul terorist, în sângele căruia se depistaseră urme de marijuana, nu poate fi făcut răspunzător și vârât în închisoare. Fumase iarbă. 

De acum încolo, reiese că ajunge să pretinzi că ai consumat marijuana ca să poți asasina evrei în voie, fără să ți se atribuie vreo răspundere în fața legii, fără ca fapta să ți se poată imputa penal, fără să ajungi la închisoare. Că și Curtea Supremă a Franței a validat acest scandalos verdict e o problemă și pentru Hexagon și, evident, pentru întreaga Europă. 

Pe cine privește sinistrul tot: pe evrei, pe francezi, pe europeni

În chestiune e, între altele, antisemitismul. Care ia vertiginos amploare pe Bătrânul Continent. Face ravagii, nu în ultimul rând în vest, o iudeofobie pe care o justiție nedemnă de numele ei a sporit-o și va continua s-o amplifice serios. 

E vorba, în bună măsură, de intensificarea tendinței evreilor francezi de a părăsi continentul, nemaisimțindu-se siguri, ci ca și cum sângele evreiesc a redevenit ieftin, ca în vremea în care naziștii au transformat Europa, prin Holocaust, într-un vast cimitir israelit. E știut că numărul evreilor europeni, departe de a se reface în șapte decenii, a atins nivelul său cel mai scăzut din ultimele două milenii și nu dă semne să-și revină înainte ca Europa să ajungă așa cum o visa Hitler: ”judenrein”. Sau ”judenfrei”. 

Asta să vrea Germania, care conduce, împreună cu Franța, Uniunea Europeană? Dacă nu, de ce tac oficialitățile? Dar noi? Noi ce să vrem? Și ce putem face? Puteam păstra tăcerea, cum prea mult timp a făcut politic corecta presă occidentală, care, dacă a abordat subiectul, l-a reflectat cu țârâita și fără nicio tragere de inimă? E bine s-o rupem doar ca să distragem atenția de la cele petrecute? Ca să-i disculpăm pe asasin, justiția, clasa politică și komentariatul mainstream? Putem rămâne muți. Dar atunci devenim complici.

La alegere: complici sau inamici ai urii

Alternativa e să protestăm ferm. În reacție s-a obiectat că ”nu doar evreii” sunt victimele unor astfel de acte infame. Și nu doar islamiștii ucigași. Bineînțeles că nu. Dar acesta e un ”dadarism”. Zis și ”whataboutism”. Acum în cauză e victima, ucisă din presupusa ”vină” de a fi evreică, deci ”Satana”, din unghiul ucigașului musulman îndoctrinat religios, iudeofob. 

În cauză mai e justiția, care a amplificat la nivel național, continental și global crima comisă împotriva acestei femei. Căci nefiind în stare să-i facă dreptate, legislația, justiția și clasa politică franceză aduc atingere comunității din care victima făcea parte. Și fiindcă Franța e motorul Europei, se vede angajat, afectat, vulnerabilizat și rănit întregul Bătrân Continent. 

Or, nu e deloc în regulă să se aplice, în reacție la fireasca indignare, tactica propagandei sovietice, cu succes practicată de regimurile comuniste. Care, chestionate cu privire la invazia în Cehoslovacia, obișnuiau să replice întrebând: ”Da, dar ce e cu americanii în Vietnam?” A discuta uciderea Sarei Halimi nu înseamnă, ca atare, că ar fi fost uitați alți martiri. Evrei, sau creștini. De pildă cei 50 de oameni decapitați în noiembrie trecut, în strigăte de Alahu akbar, de către teroriști islamiști, pe un stadion de fotbal dintr-un sat situat în nordul Mozambicului. Sau că s-ar ignora soarta cumplită a credincioșilor altor religii. De pildă persecutarea musulmanilor în China comunistă. Sau a celor prigoniți de cruda, sângeroasa, de sinistra dictatură militară din Myanmar, cea prea cu mănuși tratată, ca și regimul chinez, ca și Rusia lui Putin, de sinucigașa internațională a împăciuitorismului mondial. 

La fel, a trimite la credința ucigașului nu e neapărat o generalizare, o inculpare generică a religiei sale, ci stabilirea unui factor semnificativ în asasinatul în cauză.         

Și nu ajunge nici să se disculpe, vag, Hexagonul, trimițându-se la președintele Franței cu afirmația că Macron n-ar da lumină verde omorâtului de evrei, pentru că și-a declarat intenția schimbării legii care a permis asasinului să se vadă scutit de responsabilitate penală. 

În fond, asasinatul Sarei Halimi, unul dintr-un șir lung de crime antisemite săvârșite tot mai frecvent în Franța contemporană, s-a comis în 2017. Primele nefăcute ale poliției în acest dosar au avut loc în același an în care a fost ales Macron la cârma Franței. Primul verdict aberant al justiției franceze l-au pronunțat judecătorii în 2019. Emmanuel Macron dispune de o largă majoritate parlamentară. Dacă ar fi avut intenția de a schimba legea era ușor să descopere că are abundente ocazii s-o modifice radical. N-ar fi trebuit să aștepte atâta amar de vreme. Or, președintele Franței a ratat sistematic, ani la rând, toate ocaziile date. 

Rațiunea și utilitatea protestelor

Prin urmare, participarea la proteste a premierului care-i conduce partidul poate fi lesne intepretată ca un act de condamnabilă și odioasă ipocrizie. Ceea ce nu înseamnă că n-ar trebui protestat. Dimpotrivă, mi se pare obligatoriu să protestăm viguros. 

Trebuie protestat dacă, de pildă, nu credem că sentința Curții Supreme și impunitatea unui asasin terorist, islamist și antisemit conferă Franței și Europei o imagine adecvată. 

Dacă ni se pare nedrept ca ucigașul unei femei să scape de meritata pedeapsă invocând o intoxicare ce nu-l scapă de răspundere penală, după cum a reliefat avocatul familiei Halimi, Francis Szpiner, ”nici pe șoferul beat care ucide” pietoni, fiind mai degrabă o circumstanță agravantă, decât atenuantă.

Dacă realizăm că demența cazului Traore ține de reticența vinovată a unor elite stângiste, politic corecte. Care refuză să acorde atenția cuvenită fanatismului brutal și ucigaș al unui extremist nesituat, politic convenabil, la dreapta, ci reprezentând minoritatea musulmană alintată de progresiști. Mai ales dacă victima lui are ”proasta inspirație” de a fi religioasă, ori, cum just observa eseista americană Bari Weiss, se întâmplă să fie dintre evreii ortodocși. 

Ca Sarah Halimi. Care pentru stânga antisemită e, vădit, o victimă de rang inferior. Trebuie deci protestat, dacă avem elementarul bun simț de a înțelege că impunitatea asasinului ei e atât a încuraja fanatismul și vărsarea de sânge extremistă, cât și o formă de eficientă promovare a demolării egalității în fața legii, deci a democrației și a valorilor apusene. 

Dar are vreun efect protestul, care ar trebui să nu privească dihotomia stânga-dreapta, ci să fie al întregii civilizații, câtă mai e, cât se mai ia în serios și vrea să supraviețuiască? 
Bineînțeles. Cu condiția de a crede în protest și de a-i asigura o difuzare cât mai largă.