Franța și lecția lui 13-15 iunie: otrava amneziei și lipsa procesului comunismului | Global | DW | 13.06.2022
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Franța și lecția lui 13-15 iunie: otrava amneziei și lipsa procesului comunismului

În primul tur al scrutinului francez a triumfat un extremist de stânga: uimitorul său succes are explicații ce țin nu doar de lehamitea politică franceză, ci și de amnezia indusă de lipsa unui proces al comunismului.

Franța alegeri legislative 2022

Afiș electoral în Franța, avându-l în centru pe Jean-Luc Melenchon

E vorba de lipsa aceluiași proces care, dacă ar fi fost demarat la timp, după 22 decembrie 1989, n-ar fi permis, probabil, săvârșirea crimelor comise în timpul mineriadelor românești.

Alianța de extremă stânga a lui Jean Luc Melenchon, șeful unui partid de tip comunist la care au aderat și socialiști și ecologiști, s-a impus în primul tur de scrutin al alegerilor franceze, în condițiile în care Vestul se află sub presiunea agresivului imperialism rusesc, promovat de un fost kaghebist.

Cronica unui succes politic antidemocratic și antieuropean

Victoria unui extremist nu e uimitoare în acest scrutin. Căci s-a produs într-o Franță din care o foarte mare parte din electorat nu mai are încredere nici în clasa politică, nici în presă și elita culturală. Net mai mult de jumătate din acest electorat a optat pentru a sta acasă.

Și nu e clar câți dintre cei sastisiți de jenanta ofertă politică și-au anulat singuri votul. Fapt e că centrul politic practic a dispărut. Pentru alegătorii cu propensiuni democratice din Hexagon nu există decât o singură formațiune eligibilă, în afară de cea vidă de conținut programatic a președintelui, el însuși un om politic vid, dincolo de afișatul său progresism, de stăruința lui de a ”nu umili Rusia și de a sta de vorbă interminabil cu Vladimir Putin. E partidul republicanilor.

Or, această grupare, condusă, culmea, de o persoană care nu dă semne să știe ce vrea, pe nume Valerie Pecresse, o fostă comsomolistă, instruită ca propagandistă comunistă în Rusia sovietică, a ajuns cu greu pe locul patru, după extrema dreaptă putinistă a lui Marine Le Pen.

Care și-a îmbogățit zestrea de sufragii de la 16 la aproape 19 la sută în ultimii câțiva ani, reușind să-l elimine din cursă și pe mai cultivatul ei concurent de dreapta, Eric Zemmour. Și el, ca mai toții liderii politici francezi, un putinist. Și un rusofil. Pe față, semideschis ori în taină.

Jean Luc Melenchon, liderul troțkist-maoist care i-a devansat și pe președinte și pe extremiștii de dreapta în acest scrutin, ”visează să instaureze o republică neosovietică franceză și l-ar face de rîs și pe Ion Iliescu,” scrie Ciprian Apetrei, un foarte bun cunoscător (din interior) al scenei politice din Hexagon. Apetrei amintește că Melenchon a justificat crimele în masă ale Chinei comuniste, afirmând că trupele care au anexat Tibetul i-ar fi ”eliberat”, chipurile, pe tibetanii ocupați. La fel susține Putin: că i-ar ”elibera” pe ucrainenii invadați, torturați, ocupați și asasinați.

Antecedentele și efectele politicii lui Macron

În ce-l privește, Macron știe bine că flirtul său cu tiranul Rusiei, care a declanșat un război de agresiune în Ucraina și îl perpetuează într-un mod criminal, terorist și genocidar, a provocat nu doar osândiri în estul continentului, ci amenință să-l scindeze profund, retransformând ceea ce a fost cândva Comunitatea în două Europe: una franco-germană și alta anglo-est-europeană.

Franța alegeri parlamentare | Emmanuel Macron

Președintele francez Emmanuel Macron

Cum e posibil ca astfel de inși, cu toții fie fățiș antieuropeni, fie activi în a submina unitatea continentului, ca președintele Macron, să conducă – dacă, așa cum e probabil, se vor impune și în turul de balotaj – Europa, fiind jumătate din perechea alcătuind ”motorul ei franco-german?”.

Păcatele Europei care i-au pregătit această catastrofă n-au început de ieri-alaltăieri. Flirtul Franței și al Italiei cu stângismul și comunismul e vechi de-un veac și a luat proporții nebănuite după cel de-al Doilea Război Mondial. Ocupația nazistă a Franței și eliberarea ei de către americani, mai degrabă decât de rezistență, cu tot cu ampla ei componentă comunistă, n-au ameliorat situația. Dimpotrivă, un antiamericanism virulent și dement a cuprins Franța și nu i-a dat pace nici după 1990. Când, odată cu prăbușirea imperiului sovietic, a început să se manifeste clivajul memoriei antifasciste, prevalente în partea occidentală a proaspăt căzutei Cortine de Fier, îndepărtându-se perceptibil de cea anticomunistă din estul traumatizat de sovietici al Bătrânului Continent.

Istoria unor păcate românești și vest-europene vechi

Întrucât nu doar lui Sartre, ci și unor ample mase vest-europene comunismul și stalinismul le-au suscitat vibrante simpatii, ba chiar enorm entuziasm, nu e de mirare că mai nimeni, în vest, n-a ținut să revendice ferm și insistent destalinizarea și decomunizarea programatică și sistematică a Rusiei post-sovietice și a României iliesciste, ultima țară care, dorindu-se rămasă în orbita sovietică, negocia, semna și parafa un tratat postcomunist cu Moscova și renunța de bunăvoie la unificarea cu Basarabia. Acordul negociat de ”lumini” politice românești gen Ion Iliescu, Ioan Mircea Pașcu, Adrian Năstase și Petre Roman era parafat în primăvara lui 1991, la un an de la primele mișcări muncitorești anticapitaliste de la București, la mai puțin de un an de la mineriada din 13-15 iunie, la un an și șase luni de la crimele în masă ale comuniștilor chinezi din Piața Tienanmen.

Doar că, în parlamentul de la București, n-a fost ratificat. Dar nu pentru că protestele occidentale s-ar fi făcut, atunci, auzite. Prea mare era simpatia unei mari părți a Vestului pentru comunism și, totodată, bucuria desființării Tratatului de la Varșovia. Pactul militar comunist era înmormântat de est-europenii sătui până peste cap de marxism și bolșevism sovietic. Dar continentul era departe de a fi fost integrat. Totuși, peste puțin timp, avea să se prăbușească și economic deloc viabila URSS.

Dar mai nimeni n-avea, în Vest, să ceară ca, dincolo de fosta Cortină de Fier, să înceapă o decomunizare veritabilă, similară denazificării postbelice. Nimeni n-avea să se sperie în Vest atât de rău de ciomegele, cavernele și barbariile de epocă de piatră ale ortacilor și securiștilor de la 13-15 iunie ’90, ca să condiționeze efectiv și pe termen lung ajutoarele acordate României de elucidarea acestor crime, de pedepsirea făptașilor, de lustrație și desființarea autentică și durabilă a criminalei poliții politice comuniste.

Stafia comunistă care continuă să bântuie prin Europa (și America)

Lipsa unui proces al comunismului e stafia care bântuie azi în Europa. Și care nu dă pace Franței. Acest proces, care ar fi trebuit să fie antitotalitar, deci și antifascist și ar fi trebuit demarat și dus la bun sfârșit, la stăruințele Vestului, în fosta Uniune Sovietică și în România, ar fi sugrumat din fașă riscul unor mineriade; ar fi dezamorsat ura care a izbucnit în fosta Iugoslavie și a declanșat acolo primul mare război european postbelic, unul de asemenea genocidar, în care, nu întâmplător, Franța socialistului Mitterand a început prin a susține Serbia lui Miloșevici, cea sprijinită de Rusia comunistă; și ar fi anihilat șansa ascensiunii unor noi Arturo Ui, precum cea extrem de riscantă pentru lumea liberă, a kaghebistului cu potențial terorist, asasin și hitlerist pe nume Vladimir Putin.

În fine, același proces al comunismului ar fi dumirit, dacă ar fi fost amorsat, Occidentul și acele segmente occidentale încă tentate de extremism, de putinism și de soluții economico-politice sinucigașe, precum cele ispitind electoratul francez care a optat în favoarea lui Melenchon.

Așa cum i-ar fi lămurit pe români să nu accepte în veci regimul Dragnea, demiterea Laurei Kövesi, îndepărtarea din magistratură a unor judecători de felul Cameliei Bogdan sau al lui Cristi Danileț, legi de criminalizare a opiniei politice, nivelarea presei, legiferarea plagiatului și tentative de retransformare a României cleptocrate, postsecuriste, cu o democrație perpetuu defectă, într-un stat polițienesc.