Franţa hăis, Germania cea?

În atmosfera cenuşie a unei ploioase zi pariziene, liderii francez şi german s-au străduit să amelioreze notabil climatul relaţiilor bilaterale.

Franţa lui Sarkozy şi Germania lui Merkel se află într-o vădită competiţie pentru întâietate europeană. Dar la Paris cei doi demnitari şi-au afişat voinţa de cooperare şi de unitate.

In ce-l priveşte, Sarkozy pare să fi înţeles că obiecţiile formulate de Angela Merkel şi de alţi europeni din nordul continentului faţă de proiectata sa Uniune Mediteraneană sunt întemeiate.

Vrerea Franţei

Obiectivele Franţei sunt, la prima vedere, fireşti. La Grande Nation, riverană la Mediterană, vrea să-şi regăsească măreţia evaporată odată cu pierderea coloniilor din Magreb. Concomitent, Parisul şi celelalte state din sudul continentului încearcă să ţină piept pericolelor emanînd din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Propusa Uniune Mediteraneană ar fi urmat să pună sub control deopotrivă riscul exportului de extremism islamic, cît şi pe cel al imigraţiei ilegale de provenienţă africană. Simultan, Franţa ar vrea să creeze o alternativă la aderarea Turciei la UE.

Atîta doar că şi criticile suscitate în nordul Europei de acest proiect franţuzesc sunt cît se poate de justificate. La Paris, Merkel a primit ca atare cu nedisimulată bucurie asigurarea lui Sarkozy, potrivit căreia liderul parizian nu încearcă să edifice o nouă Uniune Europeană.

Teama Germaniei

Şefa executivului de la Berlin se arătase anterior alarmată de impactul forţelor centrifugale care, în cazul realizării iniţiativei lui Sarkozy, ar ameninţa să pună stăpînire pe comunitatea europeană. In acest caz o parte a Europei s-ar orienta spre sud, iar alta către răsărit. Uniunea, oricum fragilizată identitar după extinderea pînă peste puterile ei, spre est, s-ar confrunta cu riscul unei implozii. In plus Berlinul s-a arătat deranjat de diviziunea politică a muncii pe care o presupune strategia franceză, care alocă Germaniei rolul de vioară întîi în răsăritul Europei, rezervînd Parisului preeminţa la miazăzi.

Merkel a admis însă că regiunea Mediteraneană este importantă şi pentru Germania, astfel încît Parisul şi Berlinul s-au angajat să pună împreună umărul la intensificarea cooperării cu statele din nordul Africii şi din Orientul Mijlociu. Cancelarul nu şi-a ascuns satisfacţia generată de acordul convenit în acest domeniu cu Franţa.

Spectrul bombei persane

Antanta domneşte şi în principala problemă a securităţii globale, cea ivită din pricina ambiţiilor nucleare iraniene. In această chestiune, spus Sarkozy „am exact aceiaşi poziţie ca şi doamna Merkel. Ea se poate rezuma în două cuvinte: fermitate şi dialog”.

In reacţie la suprinzătoarele estimări ale serviciilor secrete americane, potrivit cărora Teheranul şi-ar fi suspendat în 2003 programul nuclear militar, cei doi lideri vesteuropeni au căzut de acord că ameninţarea iraniană nu a dispărut defel. „Iranul rămîne un pericol”, a declarat succint, dar nu mai puţin clarvăzătoare, Merkel. Cancelarul s-a pronunţat, ca şi Sarkozy, pentru perpetuarea abordării duble a regimului iranian, căruia i se va oferi în continuare şansa dialogului, cerîndu-i-se totodată însă, fără menajamente, deplina cooperare cu oficialităţile internaţionale.

In ce măsură toate acestea vor răcori climatul global, rău înfierbîntat din pricina primejdiei înarmării nucleare a unui regim islamist iresponsabil, rămîne de văzut.