Franţa, Europa şi spionajul american

Emoţiile sunt mari, făţărnicia aşijderea. În urma dezvăluirilor wikileaks, potrivit cărora SUA i-au spionat ani la rând pe liderii de la Paris, domneşte, parcă, inflamarea generală.

S-a enervat elita politică, s-au eşofat şi plebea naţionalist-antiamericană precum şi, last but not least, atlantiştii, din care unii, mai naivi, văd brusc raporturile transatlantice într-un pericol acut, ba poate chiar pe punctul de a se rupe.

Jenantă e chestiunea, în mod cert, pentru ambele părţi, spre bucuria duşmanilor vestului şi societăţilor deschise. Căci nu puţini atrag atenţia că a-ţi spiona prietenii şi aliaţii şi mai cu seamă liderii politici-parteneri este departe de a fi în regulă ori admisibil. Unii revendică, din partea europenilor, demersuri concertate de lămurire a chestiunii şi de exercitare de presiuni mai ample decât oricând asupra Statelor Unite.

La rândul său, preşedintele actual al Franţei, interceptat de NSA cot la cot cu predecesorii săi, Chirac şi Sarkozy, s-a manifestat mai dur decât le şade îndeobşte bine unor lideri socialişti. Potrivit lui Francois Hollande, demersul serviciilor secrete americane ar fi "inacceptabil". Foc şi pară scuipă şi alţi demnitari parizieni.

Ceea ce e, întrucâtva, firesc, de vreme ce dezvăluirile pun la-ncercare "mândria" acestei "grande nation"; iar reacţiile n-au cum să nu fie tranşante, pentru ca responsabilii francezi să nu le pară propriilor alegători, potrivit ziarului ziarul german Badische Zeitung, o gaşcă de "papă-lapte".

Dar, oare, după cum se întreabă, retoric, unii comentatori din vest, chiar aşa de mare să fi fost surpriza? Să nu fi ştiut oare mai marii Franţei chiar nimic? Nu puţini atrag atenţia asupra unei suprapuneri temporale stranii. Indignarea iscată de spionajul american a provocat vituperări cu atât mai stridente şi, potrivit unora, ipocrite, cu cât guvernul Franţei a recoltat reacţii critice de-a dreptul vehemente din pricina proaspăt adoptatei modificări a legilor securităţii. Care "permit serviciilor secrete supravegherea" largă, prea puţin controlată, a internetului, a comunicaţiilor telefonice şi electronice ale "propriului popor, ca şi stocarea datelor pe o perioadă de patru ani", după cum regretă comentatorul ziarului berlinez Tagesspiegel.

Nedumeririle şi acuzele de ipocrizie nu se opresc aici. Să nu fi fost Parisul la curent cu practicile serviciilor de informaţii de peste ocean, cărora le-au căzut victimă şi liderii de la Berlin? Şi nu e, paradoxal, "un motiv de satisfacţie, pentru francezi, să fie supravegheaţi şi ei, de vreme ce acest spionaj american denotă că nu doar Berlinul, ci şi Parisul are importanţă?" - se întreabă, nu fără motiv, o seamă de analişti europeni. Între care figurează, nu în ultimul rând, cei germani. Cu toţii au împărtăşit la un moment dat o enervare similară, când s-a aflat de interceptarea, de către anglo-americani, a convorbirilor de pe mobilul Angelei Merkel.

Informaţia cu pricina a otrăvit serios, o vreme cel puţin, relaţiile bilaterale, germano-americane, complicând situaţia dintr-o alianţă supusă din interior şi exterior unor presiuni crescânde.

Or, toate acestea se petrec într-un moment în care ISIS şi islamismul militant au scăpat, ori sunt pe cale să scape de sub orice control, ameninţându-i acut pe vesteuropeni; într-o fază, în care Iranul se pregăteşte să-şi fabrice bomba atomică; în care tunurile continuă să demoleze vieţi, străzi şi regiuni în estul Ucrainei, partenerii răsăriteni ai NATO simţindu-se extrem de vulnerabili în faţa pericolului neoimperialist rusesc şi a ofensivei propagandistice a Kremlinului; şi în care, la marginile Europei, stabilitatea financiară şi economică, democraţia şi statul de drept se află sub atac.

E foarte adevărat că multe îngrijorări sunt cu adevărat legitime. Libertatea nu se are bine cu supravegherile totale, tipice statului poliţienesc, chiar dacă frecventa comparaţie a serviciilor secrete americane cu poliţii politice de tipul KGB-ului ori a Securităţii şchioapătă rău, iar punerea semnului egalităţii între ele este de tot absurdă. SUA, spre deosebire de URSS, Rusia, China, statul islamic sau Iran sunt o democraţie, cu servicii secrete controlate de autorităţi alese democratic.

Dar şi americanii sunt criticabili. Spionatul amicilor şi partenerilor e o sabie cu două tăişuri. În temniţele americane continuă să putrezească oasele unui cetăţean care a trădat, îndrăznind să spioneze între altele în favoarea aliatului israelian. În anii 80 s-a văzut condamnat la perpetuitate, ca şi cum ar fi vândut secrete decisive duşmanilor de moarte ai Statelor Unite.

Apoi se pune întrebarea dacă paguba morală, politică, diplomatică şi de imagine produsă de supravegherea aliaţilor, ca şi de neghiobia serviciilor secrete care s-au lăsat prinse şi demascate spionând nu depăşeşte serios beneficiul informaţiilor obţinute pe această cale.

Concomitent, aliaţii europeni ai SUA au a-şi pune, în mod onest, o serie întreagă de întrebări. Ce-ar face oare statele vesteuropene, dacă n-ar avea umbrela nucleară şi militară americană, dacă nu s-ar bucura de măsurile de apărare ale Washingtonului? Ori dacă indicaţiile serviciilor de peste ocean nu i-ar ajuta în permanenţă să captureze terorişti islamişti? Sunt oare europenii dispuşi să-şi dubleze, să-şi tripleze, ori să-şi înzecească bugetul militar?

Cât timp, în ciuda globalizării conflictelor actuale, serviciile secrete ale europenilor nu sunt în stare să acţioneze eficient nici local, necum global şi nu se pot dispensa de ajutor american, pare alăturea cu drumul, stupid şi filistin să-i înfierăm peste măsură pe aliaţii care ne oferă protecţia lor. Întrucât parteneriatul transatlantic e indispensabil, el nu se va vedea distrus ori păgubit durabil nici de acest episod. Ceea ce nu înseamnă, fireşte, că ar trebui pusă batista pe ţambal. Ci doar că nu e cazul să ne pierdem din vedere priorităţile.