Firescul unui jubileu

Relaţia germanilor cu propria lor istorie este dificilă. Temătoare în a-şi asuma episoadele luminoase ale trecutului, naţiunea se concentrează asupra elucidării capitolelor de întuneric şi groază, culminând cu atrocităţile comise de dictatura nazistă, cu holocaustul. În acest dramatic joc de lumini şi umbre, de alb-negru, s-ar părea că nuanţele dispar. Şi totuşi o aniversare precum cei 300 de ani împliniţi de la naşterea regelui Prusiei, Friedrich al II-lea, supranumit ulterior şi cel Mare, se reflectă surprinzător de nuanţat în conştiinţa publică, în mass media autohtonă dar şi în cea străină.

Există spirite care se întreabă de ce Berlinul a găsit de cuviinţă să dea jubileului anvergura unei ceremonii de stat, incluzînd şi un discurs al controversatului preşedinte al Germaniei, Christian Wulff, dar şi participarea unor invitaţi de rang şi nume, de vreme ce Friedrich al II-lea, deşi „luminat”, a fost totuşi un monarh absolutist.

Nedumerirea poate fi risipită de rolul pe care Hegel, în prelegerile sale de filozofie a istoriei, l-a atribuit regelui prusac: cu el ar fi început noua epocă în care realele interese de stat au obţinut maxima legitimitate şi un caracter universal. O eră care continuă, dar care nu mai poate fi numită veacul filozofilor, cum a fost cel în care a trăit şi domnit Friedrich cel Mare.

Considerîndu-se el însuşi un filozof, încă din fragedă tinereţe, în josul paginii unei scrisori, viitorul rege nu a ezitat să depună următoarea semnătură: Frédérique le philosophe. Avea de altfel să corespondeze ulterior intens cu Voltaire, prototipul intelectualului critic, fără a-şi putea apropria însă pe deplin virtuţile emancipatorii promovate de cel care, alături de Goethe, trecea drept „minunea secolului”: toleranţa, raţiunea, luciditatea.

Aşa încît, cum reiese dintr-un amplu eseu publicat în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG, regele prusac, deşi „filozof”, nu a îndeplinit nici condiţia care, în viziunea lui Platon, ar fi fost aptă să pună capăt nenorocirilor care se abat peste state: arta unui rege sau conducător de a îmbina exemplar cunoaşterea filozofică, reflecţia, cu exerciţiul puterii. Totuşi, în scrierile filozofilor, de la Hegel pînă la Kant şi Nietzsche, Marx şi Wilhelm Dilthey, Friedrich cel Mare rămîne un reper.

Insuşi enciclopedistul Diderot, contemporan cu regele, i-a adus acestuia un elogiu în monumentala sa lucrare lexicografică. La articolul „Prusia”, în anul 1746, Friedrich figura printre cei mai mari monarhi, intrat deja în nemurire prin legile promulgate, prin rolul atribuit Academiei berlineze, prin protecţia şi sprijinul artelor şi ştiinţelor.

Excelent strateg militar, regele prusac nu a izbutit să cucerească, aşa cum şi-ar fi dorit, şi inimile supuşilor săi. Postum însă, a stimulat la maximum productivitatea istoriografică. Doar actualul jubileu a catapultat pe piaţa de carte un enorm număr de scrieri: o enciclopedie fridericiană, o comparaţie a monarhului prusac cu George Washington, o alta cu Jean-Jacques Rousseau, o panoramă a epocii fridericiene, o istorie culturală a vremii, însoţită de ilustraţii,o analiză a politicii sale emoţionale, o alta a talentului muzical, o cronică a luptei cu propriul părinte, conţinînd şi ideea că viaţa viitorului rege ar fi fost dintre cele mai triste.

Receptarea figurii monarhului prusac a suferit în timp cele mai varii fluctuaţii – de la idolatrizare şi glorificare - „promotorul toleranţei religioase, al virtuţilor prusace, părinte al artelor şi ştiinţelor”, pînă la demonizare -”genitorul militarismului prusac, dus mai departe de Bismarck, apoi de Hitler”. Fritz cel Mare nu a fost cruţat nici de instrumentalizările propagandist-ideologice în perioada dictaturii naziste, apoi a celeia comuniste din fosta RDG.

Despovărată de aura eroică dar şi de atribuţii identitare la scară naţională, după trecerea prin toate aceste antagonisme imagologice, figura lui Friedrich cel Mare, „desacralizată”, intră într-o „normalitate” aproape insolită, în actualul orizont de receptare.

Deşi aparent ireverenţios, îndemnul adresat cu ocazia jubileului de ziarul DIE WELT - şi anume de a-l lăsa pe Friedrich cel Mare să-şi doarmă în pace somnul de veci, acolo unde-i zac acum osemintele, la Palatul Sanssouci - este cît se poate de firesc vizînd un rege care le-ar fi dăruit prusacilor doar cartofi, care a mîncat tortă împreună cu cîinii săi înainte de a cînta la flaut. Autorul acestei recomandări, convins că Frédérique le philosophe nu ar fi lăsat prezentului cine ştie ce moştenire, se întreabă provocator: ce motive am avea să-l admirăm, azi?

Autor: Rodica Binder
Redactor: Robert Schwartz