Final de joc la Bucureşti

Îmi imaginez un final de joc fără cai şi turnuri, dar cu pioni, nebuni şi dictatori. Pionii, câţi încă nu au emigrat şi n-au murit din pricina corupţiei, vor ieşi în stradă, în speranţa de a găsi forţa necesară să ajungă înaintea duşmanului la capăt spre a se preface în regină şi a institui, prin paşnice proteste, până acum futile, revenirea la democraţie. La rândul ei, regina funcţional analfabetă pe post de premier va fi, inevitabil, mâncată, în ciuda coafurii ei de pavian înfuriat, dar în ie îmbrăcat. Un rege gol, sub formă de preşedinte golit de prerogative mult înainte de a fi suspendat, a avut în fine curajul de a ocupa centrul scenei, când a declarat într-un târziu adevărul. Şi anume că în România s-a instalat odată cu schimbarea codului penal, "dictatura majorităţii".

Ameninţat cu alungarea nu pas cu pas, ci subită, din paradisul strâmt al palatului său, regele ales de şase milioane de români, cărora urmează să li se fure votul în şparlamentul dragniot, poate cu complicitatea unor majoritari pozând în minoritari, pare, halucinant, incapabil să acţioneze. Deşi e şef al CSAT. Deşi a spus răspicat că în România s-a instituit dictatura. Or, n-a spus-o un observator exaltat. Ci însuşi şeful statului. Declaraţia sa dramatică, implicând consecinţe gravissime, pare, culmea, să nu fi fost luată în serios decât de rivalul său direct, de regele postcomunist advers, care cârmeşte către catastrofă nu doar ce are în subordine directă, în speţă cleptocraţia, PSD şi Camera deputaţilor. Îndreaptă în aceeaşi direcţie, fiindcă poate, întreaga ţară şi naţiune.

În consecinţă, conform învăţăturilor simple, dar contondente, din mahalaua în care s-a educat cu vorbe din ciclul b'a p'a mă-tii, regele PSDist, înfuriat şi speriat de efectele posibile ale abandonării eufemismelor de către preşedinte, l-a admonestat şi el pe adversarul său "neamţ". Cum că dictator e cine zice. Or, regele-preşedinte de stat e chemat şi obligat să-şi apere ţara eficient.

În primul rând de dictatură. Căci dictatura presupune, între altele, şi terorism şi violenţă şi crime. Iar dictatura majorităţii (dată, între altele, când nu se adoptă decizii drepte şi conforme cu verdictul specialiştilor, precum al magistraţilor români) e o tiranie nu mai puţin cumplită decât altele. Dar e mai insidioasă şi periculoasă. Căci prigoana exercitată de majoritate îi înşală net mai lesne pe cei mulţi, ca aparentă ”democraţie”, decât domnia unui tiran pe faţă, a unui cuplu, precum Ceauşeştii, a unui grup restrâns, ori unei camarile, precum cea din jurul liderului PSD.

Nu întâmplător, ajutat de neştiinţa multora, Eugen Nicolicea, un membru de frunte al grupului de sprijin al liderului cleptocrat crede că poate afirma cu impunitate minciuna potrivit căreia "dictatura majorităţii e democraţie”. Nimic mai fals.

Nimic mai toxic, mai sinistru şi odios decât insolenţa întoarcerii pe dos a adevărului. Care, spus simplu, este că dictatura e şi rămâne dictatură şi când o exercită majoritatea. Ba-i şi mai terifiantă, când e a celor mulţi. Dar este, oare, a celor mulţi? În fapt, cleptocraţii-s puţini. Cu sprijinul revoltător al unor cozi de topor minoritare sau pretins minoritare, oligarhia deţine majoritatea doar într-un parlament deturnat de la misiunea sa de instituţie cheie a democraţiei. Tabla de şah numită ”ţară” nu e a ei. Nu e a regelui-infractor dispus să-i dea foc, ori s-o îmbrace în capul adversarului său, Iohannis, ca să scape de puşcărie. E a celor mulţi, a oamenilor desconsideraţi de baroni, a celor care-şi câştigă viaţa cinstit, prin muncă, pe care feudalii şi vasalii lor o dispreţuiesc total. 

Pe această tablă singurul actor care şi-a păstrat intactă legitimitatea furnizată de alegerea lui de către şase milioane de români e preşedintele Iohannis, în ciuda refuzului său implicit de a pune în aplicare o sentinţă strâmbă a CCR. Acest refuz prezidenţial e perfect  comprehensibil şi justificat în fapt, dacă nu şi formal, de anticonstituţionalitatea deciziei demiterii procurorului-şef al DNA. Dar dacă, totuşi, nu-şi poate apăra ţara de dictatură? Nu prea are ce căuta unde e. 

Legitimitatea celorlaţi s-a epuizat anterior. Liderul PSD, slugile lui din guvern şi majoritatea parlamentară şi-au riscat-o şi au pierdut-o rând pe rând şi pas cu pas, începând cu aventura ordonanţei 13 şi terminând cu schimbarea, în răspăr cu revendicările magistraţilor şi sfaturile experţilor şi aliaţilor, a codului penal şi codului de procedură penală. Dar preşedintele, vai, pare paralizat. Legal, lui şi adversarilor dictaturii pare să le fi rămas doar recursul la CCR.

Date fiind însă compoziţia partinică şi rateurile trecute ale acestei instituţii, de asemeni deturnate şi captive, ca mai toate instituţiile importante ale statului, nu mai e de sperat şi aşteptat prea mult. Întrucât regele-preşedinte, atacat de nebuni, nu prea mai are unde se refugia, ori ofiţeri să-l apere şi să-i înfrângă pe răufăcători, dacă pionii nu ajung rapid la capăt şi nu fac o regină nouă, criza de stat va izbucni acut.

Or, dictatura originală care, dacă n-o împiedică o nouă revoluţie, ori nu se ţine seama de avertismentele occidentale, va înlocui democratura iliescistă, ar putea isca rele ca la balamuc.

Deloc originale. E previzibil să genereze violenţe de tip rusesc, turcesc şi venezuelean, inflaţie ca-n Zimbabwe sub Mugabe, sărăcie ca-n Sahel, vărsări de sânge ca în Nicaragua, despotism şi cezarim ca-n ceauşism, castrism, erdoganism şi putinism. Pe acest drum, nu doar Iohannis, ci şi aliaţii actuali ai tiranului ar putea fi certe victime viitoare, aşa cum, din amici şi parteneri, generalii, poliţiştii, ziariştii şi, nu în ultimul rând güleniştii, au devenit, după un puci convenabil, ţinte sub islamistul Erdogan.  

În acest trist final de joc, datorat nu doar prostiei şi ticăloşiei politicianiste, precum şi înaltei trădări, ci şi corupţiei unei mari părţi a elitelor, fatalismului pionilor şi smintelii celor pe care s-au bazat, vreme îndelungată, românii, mulţi se arată inconştienţi de pericol şi incapabili să-l combată activ.

Părerea şi protestul lor, oricât de mulţi ar fi în stradă, importă doar cât timp votul lor ar mai conta. Or, nu pare a conta mai mult decât un rege-preşedinte cu mâinile legate. Ne confruntă prin urmare un stop joc care probează nu doar inadecvarea sistemului politic şi instituţional românesc. Ci şi proasta pregătire a naţiunii pentru crize de proporţii, pentru libertate şi pentru modernitate.